:contrast(8):quality(75)/https://static.unica.ro/wp-content/uploads/2009/02/andreea-marin-banica-interviu-11-166x300_24.jpg)
Recent revenită din Africa, după o nouă misiune umanitară, Andreea Marin Bănică şi-a făcut timp pentru a răspunde întrebărilor cititorilor venite pe site-ul divaonline.ro, în care vorbeşte despre televiziune, un nou caz disperat, viaţa alături de Ştefan Bănică Jr. şi conflictul cu Mihaela Rădulescu.
1. Alessia, Târgu Jiu
Pe când o nouă emisiune? Eşti în tratative cu vreun post de televiziune?
Dragă Alessia, nu pot să reiau decât răspunsul pe care l-am mai oferit de câteva ori colegilor din presă, pentru că e singurul răspuns pe care îl am: de pe micul ecran nu am lipsit nici în 2008, ci am apărut exact cât am crezut de cuviinţă, acolo unde mi-am dorit şi doar cu produse de televiziune premium, iar în prezent sunt implicată în destule contracte şi sunt propriul meu stăpân, de multă vreme. Cu riscul de a mă repeta, pentru că realitatea e aceeaşi şi azi, ca şi ieri, mărturisesc faptul că mi-am dorit întotdeauna ceea ce mă bucur să fi câştigat în ultima perioadă din viaţa mea: puterea de a alege ce vreau să fac în profesie după 15 ani de muncă făcută cu pasiune în televiziune. La 18 ani, eram un simplu reporter de teren bun la toate, am trecut prin toate fazele necesare unei evoluţii sănătoase şi am construit cărămidă cu cărămidă, am gândit mereu pe termen lung pentru că nu am vrut să ajung să fiu precum stelele căzătoare care apar de nicăieri şi dispar la fel de brusc de pe micul ecran în ziua de astăzi, fără să-şi mai amintească nimeni a doua zi cine au fost, pentru că imediat se găseşte cineva la fel de „valoros” care să le ocupe locul. Viaţa mea s-a schimbat în mod profund odată cu naşterea fetiţei mele. Am aşteptat-o mult, n-a fost uşor să devin mamă din pricina problemelor de sănătate şi de aceea am simţit momentul ca pe o mare schimbare pe toate planurile în viaţa mea. Mi-am dat seama că vocaţia mea cu adevărat nu e să accept comoditatea unui succes incontestabil de aproape un deceniu pe micul ecran şi uit în acelaşi timp că darul pe care mi l-a dat Dumnezeu nu a fost acela de a apărea la televizor, ci de a ajuta oamenii din jurul meu acolo unde îmi stă în putere. Am o bucurie interioară pe care n-o pot explica în cuvinte după fiecare viaţă schimbată în bine şi după fiecare zâmbet renăscut şi cu aportul meu. Ştiu că adesea sunt privită ca un extraterestru pentru modul meu de a vedea lucrurile, dar nu am ce face, asta sunt şi alta mama nu mai face. Am realizat înainte de a renunţa la televiziunea făcută în modul consecvent şi intens în care profesam înainte că expunerea mea excesivă devenise ceva ce nu mai puteam controla, ajunsese să nu mai depindă de mine şi mai ales putea afecta pe termen lung întocmai calitatea muncii mele umanitare, pentru că ea era dusă adesea în derizoriu de obositoarele „zvonuri” neverificate, de bârfele fără sfârşit cu care nu mai aveam putere sau mai bine zis motivaţie să lupt, îmi consumam energia pozitivă inutil pentru lucruri care mă îndepărtau de ceea ce îmi doream să fac cu adevărat. M-am uitat la ceea ce se întâmpla în jur şi e lesne de observat că lipsa moderaţiei, goana după succes cu orice preţ duce la un dezechilibru care sufoca tot ce e bun în relaţia dintre doi oameni, astfel de familii care par exemplare se dovedesc a fi, de fapt, profund nefericite, iar ruptura se produce până la urmă, inevitabil. Eu ştiu ce înseamnă şi divorţul, şi lipsa înţelepciunii care ar putea face lucrurile neplăcute mai uşor de depăşit, aşa că acum, matură fiind, nemaiavând aşadar scuza lipsei de experienţă, nu-mi doresc să repet o greşeală deja făcută. Aşa că, fără dubii, am ţinut cont de sufletul meu, de faptul că mi-am dovedit deja cine sunt şi ce pot şi am ales ca drumul meu să nu fie o copie a ceea ce văd în mod repetat în jurul meu. Am atins un succes în televiziune şi recorduri ce n-au fost şi nu pot fi egalate uşor, nu mai este un vis neatins pentru mine. Au fost ani în care aproximativ jumătate din populaţia ţării care avea televizor se uita la programul la cârma căruia mă aflam, celalaltă jumătate împărţindu-se între toate celelalte posturi de televiziune. În acelaşi timp, au fost şi ani în care m-am întors acasă de Crăciun, de pildă, şi aplauzele prelungite nu mi-au ţinut de cald atunci când am petrecut singură timpul în care e normal să fii cu cei dragi, încercând să mă mint că sunt fericită aşa, în universul meu în care eram captivă cu voia mea. În niciun caz nu am de gând să mă întorc la asta şi nici nu mă interesează experienţele împlinite deja, e timpul să evoluez, să trec într-o altă etapă şi mai ales să mă bucur cu tot sufletul de dragostea şi căldura care mă aşteaptă astăzi acasă, de familia mea. Şi depinde în mare parte de mine ca această împlinire să nu fie asemenea succesului pe micul ecran: frumoasă, dar efemeră. Deşi eu am mulţumirea că am lăsat ceva solid în urmă, văd asta după bucuria cu care mulţi oameni îşi amintesc de munca mea şi de tot sufletul care o anima atunci când intram în casele lor prin intermediul micului ecran.
2. Aura Cojocaru, Bucureşti
Care este prioritatea ta numărul unu în 2009?
În plan personal, copilul meu şi dezvoltarea lui armonioasă. În plan profesional, nu pot să clasific proiectele pe care le am după importanţa lor, pentru că în fiecare campanie umanitară în care sunt implicată pun suflet şi imaginaţie, dar există un obiectiv special pe care-l am anul acesta şi care e o prioritate pentru mine: salvarea unei vieţi. O româncă aflată într-un alt colţ de lume, captivă într-o viaţă pe care nu şi-a dorit-o alături de copiii ei, a reuşit să-mi scrie pe ascuns şi cazul ei este unul deosebit de grav, iar autorităţile n-au putut să facă decât să-i răspundă că nu au soluţie. Întrucât este o tânără foarte inteligentă şi o femeie puternică, sper că va rezista să rămână în viaţă atât timp cât va fi nevoie pentru ca eu să reuşesc să bat la toate uşile – oricât de sus ar însemna să fac asta – şi să-i sensibilizez pe cei ce-ar putea să salveze un destin aflat aproape la limita dintre posibil şi imposibil. Este un caz disperat, ţine de nerespectarea drepturilor omului şi românca despre care vă vorbesc se află pe un tărâm al conflictelor armate, al drogurilor şi al legii impuse de o anumită religie, tocmai de aceea situaţia ei e cu atât mai complicată. Nu intru în mai multe amănunte, întrucât e necesar să-i protejez identitatea deocamdată.
3. Nicoleta, Bucureşti
Dacă nu ai fi lucrat în televiziune, ce ţi-ar fi plăcut să faci?
Cu siguranţă, m-aş fi ocupat de copii într-un fel sau altul. Interesant e că înainte ca întâlnirea cu televiziunea să-mi fi schimbat viaţa, am studiat informatica pentru că am fost foarte bună la matematică la şcoală şi în liceu, părinţii mei erau ingineri şi acesta părea drumul firesc în primii ani după Revoluţie. Deci, aparent, nicio legătura cu copiii. De-asta e frumoasă viaţa, pentru că e imprevizibilă.
4. Edera, Ploieşti
Ai o fetiţă foarte frumoasă. Nu vă doriţi şi un băieţel?
Îţi mulţumesc tare mult. Ba da, dar după experienţa pe care am trăit-o până să reuşesc să o am pe fetiţa mea, am înţeles că anumite lucruri în viaţa noastră nu depind doar de noi. Avem nevoie şi de mâna lui Dumnezeu pe umărul nostru. Am, însă, toate motivele să cred că cineva acolo, sus, mă iubeşte.
5. Paula Becze, Cluj Napoca
Nu ţi-e teamă că dacă vei o avea o altă emisiune decât „Surprize, surprize” nu vei mai atinge aceleaşi recorduri de audienţă?
Nu, nici gând. Am foarte mare încredere în capacitatea mea de a fi creativă şi ştiu cât de mult contează faptul că am făcut şi fac totul cu dragoste, şi asta se vede. Dacă faci treaba strict pentru rating, atunci te poţi aştepta la surprize neplăcute. E un tip de mercantilism care nu mă caracterizează. Am un alt principiu: dacă prin ceea ce fac degaj energie pozitivă, efectul va fi unul pozitiv. Pe de altă, parte, însă, nu am de gând să cobor sub standardul de calitate la care am ajuns. Prefer să fac televiziune doar aşa cum am făcut-o în ultimul an, adică pe proiecte punctuale, dar alese de mine şi făcute bine, decât să fac acele compromisuri care nu pot avea ca rezultat decât ceea ce vedeţi, într-un procent mult prea mare pe posturile noastre de televiziune în ziua de azi: rating făcut cu minimum de efort intelectual şi minimă investiţie, cu scandaluri şi divorţuri în serial pe micul ecran, cu vulgaritate, vorbă multă şi treabă puţină. Pe scurt, vorbe-n vânt care nu aduc nimic bun, nici pentru noi, nici pentru copiii noştri.
Cum ai reuşit să slăbeşti după naştere?
În privinţa disciplinei mele după naştere, în primele luni am slăbit fără să fac nimic special, ci doar urcând şi coborând scările casei mele şi alăptând. Medicul mi-a spus ulterior că alăptarea ajută în această privinţă. Apoi am consultat un medic nutriţionist care mi-a făcut întâi analizele generale, apoi mi-a dat o dietă gândită pentru mine, în funcţie de alimentele care îmi plac, pentru a-mi fi mai uşor să o respect. Am ţinut această dietă timp de o lună, în două etape şi am fost foarte serioasă în privinţa ei, fiind prima dietă, de altfel, pe care am ţinut-o vreodată. Nu am exagerat cu sportul, să fiu sinceră, pentru că, dacă şi munceşti şi te ocupi serios şi de copilul tău în paralel, uneori e greu să mai găseşti resurse şi pentru efort fizic. Dar de 2-3 ori pe săptămână alergam, totuşi. Ceea ce a echilibrat situaţia, însă, a fost efortul depus la orele de dans, o plăcere pe care mi-am oferit-o din nou, după multă vreme.
Recent revenită din Africa, după o nouă misiune umanitară, Andreea Marin Bănică şi-a făcut timp pentru a răspunde întrebărilor cititorilor venite pe site-ul divaonline.ro, în care vorbeşte despre televiziune, un nou caz disperat, viaţa alături de Ştefan Bănică Jr. şi conflictul cu Mihaela Rădulescu.
1. Alessia, Târgu Jiu
Pe când o nouă emisiune? Eşti în tratative cu vreun post de televiziune?
Dragă Alessia, nu pot să reiau decât răspunsul pe care l-am mai oferit de câteva ori colegilor din presă, pentru că e singurul răspuns pe care îl am: de pe micul ecran nu am lipsit nici în 2008, ci am apărut exact cât am crezut de cuviinţă, acolo unde mi-am dorit şi doar cu produse de televiziune premium, iar în prezent sunt implicată în destule contracte şi sunt propriul meu stăpân, de multă vreme. Cu riscul de a mă repeta, pentru că realitatea e aceeaşi şi azi, ca şi ieri, mărturisesc faptul că mi-am dorit întotdeauna ceea ce mă bucur să fi câştigat în ultima perioadă din viaţa mea: puterea de a alege ce vreau să fac în profesie după 15 ani de muncă făcută cu pasiune în televiziune. La 18 ani, eram un simplu reporter de teren bun la toate, am trecut prin toate fazele necesare unei evoluţii sănătoase şi am construit cărămidă cu cărămidă, am gândit mereu pe termen lung pentru că nu am vrut să ajung să fiu precum stelele căzătoare care apar de nicăieri şi dispar la fel de brusc de pe micul ecran în ziua de astăzi, fără să-şi mai amintească nimeni a doua zi cine au fost, pentru că imediat se găseşte cineva la fel de „valoros” care să le ocupe locul. Viaţa mea s-a schimbat în mod profund odată cu naşterea fetiţei mele. Am aşteptat-o mult, n-a fost uşor să devin mamă din pricina problemelor de sănătate şi de aceea am simţit momentul ca pe o mare schimbare pe toate planurile în viaţa mea. Mi-am dat seama că vocaţia mea cu adevărat nu e să accept comoditatea unui succes incontestabil de aproape un deceniu pe micul ecran şi uit în acelaşi timp că darul pe care mi l-a dat Dumnezeu nu a fost acela de a apărea la televizor, ci de a ajuta oamenii din jurul meu acolo unde îmi stă în putere. Am o bucurie interioară pe care n-o pot explica în cuvinte după fiecare viaţă schimbată în bine şi după fiecare zâmbet renăscut şi cu aportul meu. Ştiu că adesea sunt privită ca un extraterestru pentru modul meu de a vedea lucrurile, dar nu am ce face, asta sunt şi alta mama nu mai face. Am realizat înainte de a renunţa la televiziunea făcută în modul consecvent şi intens în care profesam înainte că expunerea mea excesivă devenise ceva ce nu mai puteam controla, ajunsese să nu mai depindă de mine şi mai ales putea afecta pe termen lung întocmai calitatea muncii mele umanitare, pentru că ea era dusă adesea în derizoriu de obositoarele „zvonuri” neverificate, de bârfele fără sfârşit cu care nu mai aveam putere sau mai bine zis motivaţie să lupt, îmi consumam energia pozitivă inutil pentru lucruri care mă îndepărtau de ceea ce îmi doream să fac cu adevărat. M-am uitat la ceea ce se întâmpla în jur şi e lesne de observat că lipsa moderaţiei, goana după succes cu orice preţ duce la un dezechilibru care sufoca tot ce e bun în relaţia dintre doi oameni, astfel de familii care par exemplare se dovedesc a fi, de fapt, profund nefericite, iar ruptura se produce până la urmă, inevitabil. Eu ştiu ce înseamnă şi divorţul, şi lipsa înţelepciunii care ar putea face lucrurile neplăcute mai uşor de depăşit, aşa că acum, matură fiind, nemaiavând aşadar scuza lipsei de experienţă, nu-mi doresc să repet o greşeală deja făcută. Aşa că, fără dubii, am ţinut cont de sufletul meu, de faptul că mi-am dovedit deja cine sunt şi ce pot şi am ales ca drumul meu să nu fie o copie a ceea ce văd în mod repetat în jurul meu. Am atins un succes în televiziune şi recorduri ce n-au fost şi nu pot fi egalate uşor, nu mai este un vis neatins pentru mine. Au fost ani în care aproximativ jumătate din populaţia ţării care avea televizor se uita la programul la cârma căruia mă aflam, celalaltă jumătate împărţindu-se între toate celelalte posturi de televiziune. În acelaşi timp, au fost şi ani în care m-am întors acasă de Crăciun, de pildă, şi aplauzele prelungite nu mi-au ţinut de cald atunci când am petrecut singură timpul în care e normal să fii cu cei dragi, încercând să mă mint că sunt fericită aşa, în universul meu în care eram captivă cu voia mea. În niciun caz nu am de gând să mă întorc la asta şi nici nu mă interesează experienţele împlinite deja, e timpul să evoluez, să trec într-o altă etapă şi mai ales să mă bucur cu tot sufletul de dragostea şi căldura care mă aşteaptă astăzi acasă, de familia mea. Şi depinde în mare parte de mine ca această împlinire să nu fie asemenea succesului pe micul ecran: frumoasă, dar efemeră. Deşi eu am mulţumirea că am lăsat ceva solid în urmă, văd asta după bucuria cu care mulţi oameni îşi amintesc de munca mea şi de tot sufletul care o anima atunci când intram în casele lor prin intermediul micului ecran.
2. Aura Cojocaru, Bucureşti
Care este prioritatea ta numărul unu în 2009?
În plan personal, copilul meu şi dezvoltarea lui armonioasă. În plan profesional, nu pot să clasific proiectele pe care le am după importanţa lor, pentru că în fiecare campanie umanitară în care sunt implicată pun suflet şi imaginaţie, dar există un obiectiv special pe care-l am anul acesta şi care e o prioritate pentru mine: salvarea unei vieţi. O româncă aflată într-un alt colţ de lume, captivă într-o viaţă pe care nu şi-a dorit-o alături de copiii ei, a reuşit să-mi scrie pe ascuns şi cazul ei este unul deosebit de grav, iar autorităţile n-au putut să facă decât să-i răspundă că nu au soluţie. Întrucât este o tânără foarte inteligentă şi o femeie puternică, sper că va rezista să rămână în viaţă atât timp cât va fi nevoie pentru ca eu să reuşesc să bat la toate uşile – oricât de sus ar însemna să fac asta – şi să-i sensibilizez pe cei ce-ar putea să salveze un destin aflat aproape la limita dintre posibil şi imposibil. Este un caz disperat, ţine de nerespectarea drepturilor omului şi românca despre care vă vorbesc se află pe un tărâm al conflictelor armate, al drogurilor şi al legii impuse de o anumită religie, tocmai de aceea situaţia ei e cu atât mai complicată. Nu intru în mai multe amănunte, întrucât e necesar să-i protejez identitatea deocamdată.
3. Nicoleta, Bucureşti
Dacă nu ai fi lucrat în televiziune, ce ţi-ar fi plăcut să faci?
Cu siguranţă, m-aş fi ocupat de copii într-un fel sau altul. Interesant e că înainte ca întâlnirea cu televiziunea să-mi fi schimbat viaţa, am studiat informatica pentru că am fost foarte bună la matematică la şcoală şi în liceu, părinţii mei erau ingineri şi acesta părea drumul firesc în primii ani după Revoluţie. Deci, aparent, nicio legătura cu copiii. De-asta e frumoasă viaţa, pentru că e imprevizibilă.
4. Edera, Ploieşti
Ai o fetiţă foarte frumoasă. Nu vă doriţi şi un băieţel?
Îţi mulţumesc tare mult. Ba da, dar după experienţa pe care am trăit-o până să reuşesc să o am pe fetiţa mea, am înţeles că anumite lucruri în viaţa noastră nu depind doar de noi. Avem nevoie şi de mâna lui Dumnezeu pe umărul nostru. Am, însă, toate motivele să cred că cineva acolo, sus, mă iubeşte.
5. Paula Becze, Cluj Napoca
Nu ţi-e teamă că dacă vei o avea o altă emisiune decât „Surprize, surprize” nu vei mai atinge aceleaşi recorduri de audienţă?
Nu, nici gând. Am foarte mare încredere în capacitatea mea de a fi creativă şi ştiu cât de mult contează faptul că am făcut şi fac totul cu dragoste, şi asta se vede. Dacă faci treaba strict pentru rating, atunci te poţi aştepta la surprize neplăcute. E un tip de mercantilism care nu mă caracterizează. Am un alt principiu: dacă prin ceea ce fac degaj energie pozitivă, efectul va fi unul pozitiv. Pe de altă, parte, însă, nu am de gând să cobor sub standardul de calitate la care am ajuns. Prefer să fac televiziune doar aşa cum am făcut-o în ultimul an, adică pe proiecte punctuale, dar alese de mine şi făcute bine, decât să fac acele compromisuri care nu pot avea ca rezultat decât ceea ce vedeţi, într-un procent mult prea mare pe posturile noastre de televiziune în ziua de azi: rating făcut cu minimum de efort intelectual şi minimă investiţie, cu scandaluri şi divorţuri în serial pe micul ecran, cu vulgaritate, vorbă multă şi treabă puţină. Pe scurt, vorbe-n vânt care nu aduc nimic bun, nici pentru noi, nici pentru copiii noştri.
Cum ai reuşit să slăbeşti după naştere?
În privinţa disciplinei mele după naştere, în primele luni am slăbit fără să fac nimic special, ci doar urcând şi coborând scările casei mele şi alăptând. Medicul mi-a spus ulterior că alăptarea ajută în această privinţă. Apoi am consultat un medic nutriţionist care mi-a făcut întâi analizele generale, apoi mi-a dat o dietă gândită pentru mine, în funcţie de alimentele care îmi plac, pentru a-mi fi mai uşor să o respect. Am ţinut această dietă timp de o lună, în două etape şi am fost foarte serioasă în privinţa ei, fiind prima dietă, de altfel, pe care am ţinut-o vreodată. Nu am exagerat cu sportul, să fiu sinceră, pentru că, dacă şi munceşti şi te ocupi serios şi de copilul tău în paralel, uneori e greu să mai găseşti resurse şi pentru efort fizic. Dar de 2-3 ori pe săptămână alergam, totuşi. Ceea ce a echilibrat situaţia, însă, a fost efortul depus la orele de dans, o plăcere pe care mi-am oferit-o din nou, după multă vreme.
Urmărește-ne pe :contrast(8):quality(75)/https://pasalau1.dev.unica.ro/wp-content/plugins/rro-feed/no-picture.jpg)
;'%3E%3C/svg%3E)
