Am cancer, dar vreau să trăiesc

„Bună ziua, mă numesc Violeta Ţăranu , am 55 ani, sunt din Timisoara şi am cancer…”. Aşa îşi începe povestea doamna care, după ce a învins cancerul la sân, încearcă să ajute alte…
… femei în lupta cu această boală.

Spune că povestea ei e simplă. Drumul pe care l-a parcurs până aici a fost mai greu. Dar a meritat să lupte chiar şi numai pentru a putea fi prezentă la nunta fiicei sale.

Şase luni a urmat un tratament greşit

Povestea Violetei începe în 2003 când, într-o noapte, a simţit ceva în sân. Pentru că nu-i place să se ştie bolnavă a mers imediat la medicul de familie, care a trimis-o la endocrinolog. Acesta a pus totul pe seama vârstei, crezând ca Violeta are o problemă hormonală. Nu a trimis-o la mamografie.

„Mai târziu s-a dovedit că diagnosticul iniţial a fost unul greşit. Astfel, timp de şase luni am urmat un tratament endocrinologic care nu a făcut decât ca boala să evolueze.”

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

„După şase luni am văzut că sânul meu nu arăta aşa cum trebuie să arate la aproape 50 de ani. Era rozaliu şi cu o formă uşor mărită. Atunci am mers singură într-o clinică de specialitate şi am cerut o mamografie, care a confirmat o problema.” După o puncţie a primit şi diagnosticul final.

A urmat chimioterapia. Când a ajuns la clinică, cei de acolo au întrebat-o ce-şi doreste. „Să trăiesc!”, le-a răspuns Violeta. „În ziua când am ajuns la chimoterapie ştiam ce am, ce şanse am, ce tratament trebuie să urmez” spune ea.

Din cauza citostaticelor i-a căzut tot părul. Dar nu şi-a pierdut timpul cu peruci şi eşarfe. „Nu mi-a fost ruşine să umblu cheală pe stradă, deşi lumea se uita cam lung la mine”, spune Violeta.

Era conştientă şi de faptul că o să urmeze o operatie. În uma acesteia i s-a extirpat complet sânul. După o lună a început radioterapia, iar din toamna lui 2004 a intrat în perioada de recuperare. A mers la control la fiecare trei luni, apoi la şase luni. Un an şi jumătate a fost nevoită să stea acasă, în concediu medical.

Recunoaşte că nu i-a fost uşor. „Au fost luni foarte grele, timp în care i-am avut alături pe domnişoara mea – fetiţa pe care am cresc-o singură de la varsta de13 ani, de când a murit soţul meu – pe mama mea şi pe prieteni mei minunaţi. Singură nu aveam cum să trec peste boală, le mulţumesc tuturor aşa cum ştiu şi pot.”

„ Sunt probleme în viaţă mult mai grave decât cancerul de sân”

Tot timpul a cautat informaţii despre boala ei. Ce nu i-au spus medicii a aflat singură, de pe internet.  „Ca să poţi învinge această boală trebuie mai întâi să îi poţi pronunţa numele. Şi să o cunoşti cât mai bine, ca să ştii cu cine ai de a face.”

Acum crede că sunt probleme mai grave decat cancerul.  Dar boala a învăţat-o să se bucure de viaţă, aşa încât, astăzi, nu mai renunţă la lucrurile care îi fac plăcere. „De când m-am îmbolnăvit am tot timpul să vizionez spectacolele de operă, să ies cu prietenele măcar lunar  în oraş, la un ceai, la un restaurant.”

„Nu se întâmplă nimic că nu am şters praful, că nu am azi mâncare caldă, că nu s-a aspirat în casa azi sau nu s-au spălat geamurile azi.” În fiecare zi îşi găseşte timp pentru o plimbare de 30 de minute şi chiar practică înotul.

„În grupul de suport am fost întrebate ce ne lipseşte. Eu am spus că vreau să înot şi am aflat că pot, deşi eu credeam că nu e permis. După operaţie, mi-am cumparat o proteză externă  de silicon şi port costum de baie ca orice femeie”.

„Abia aştept ziua de întâlnire”

Grupul de suport despre care vorbeste Violeta este grupul Dorinţa, pe care l-a înfiinţat în 2006, împreună cu Anghelina Glisici, o altă bolnavă de cancer la san.

Din nevoia de a discuta cu alte persoane aflate în aceeaşi situaţie, Violeta a căutat o asociaţie a bolnavilor de cancer. Nu a găsit-o pe cea din Timişoara şi s-a înscris într-o asociaţie constănţeană. Mai târziu s-a gândit ca poate fi chiar ea cea care organizeaza întâlniri cu celelalte femei.

 „Am invitat printr-o scrisoare în nume personal 300 de doamne care au trecut ca şi mine prin boală şi am fost plăcut surprinsă de prezenţa prezenţa a aproximativ 35 de paciente. Acum suntem în grup în jur de 80 de doamne.”

Se întâlnesc săptămânal, discută între ele şi cu medicii invitaţi, fac terapie cu ajutorul psihologilor, dar încearcă să-şi vindece sufletul şi prin artă.

„Simplul fapt că ne întîlnim mă binedispune şi mă relaxează. Abia aştept ziua de întâlnire pentru că pot să întreb şi să vorbesc despre tot ce îmi trece prin minte legat de boala mea, despre simptome, despre tratament şi evoluţie, pentru că vreau să înţeleg ce mi se întâmplă, vreau să cunosc boala ca să ştiu cu cine lupt.”

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News