ADINA PINTILIE despre “Touch Me Not”, un film-dialog despre tema intimității

Ce fel de întrebări ai vrea să nască „Touch me not” publicului destul de conservator din România?
Cred că una dintre cele mai dificile întrebări este: „tu cum iubești?” Și cum faci să nu te pierzi pe tine însuți în acest proces fundamental? Cum spun la un moment dat chiar în film, când aveam 20 de ani credeam că știu tot despre ce înseamnă intimitate, cum funcționează relațiile, despre erotism, frumusețe, corp. După 20 de ani de contact cu viața reală, ideile care-mi păreau atunci atât de clare și-au pierdut treptat contururile, au început să fie puse sub semnul întrebării de experiențele trăite, s-au relativizat în timp. Am realizat că de fapt nu știu mare lucru. TOUCH ME NOT a început ca un proces auto-reflexiv, ghidat de curiozitatea mea de a descoperi cum trăiesc oamenii experiența asta adesea atât de dificilă și plină de contradicții a intimității.

De asta aș propune spectatorilor să lase, pe cât posibil, prejudecățile la intrare și să participe cu inima deschisă la experiența cinematografică pe care o îmărtășim cu ei, curioși să afle la rândul lor lucruri despre ei înșiși, despre cum se raportează la intimitate, să se auto-descopere, să participe la dialogul deschis de TOUCH ME NOT, chiar dacă la început poate părea că nu e tocmai confortabil.

Pentru că TOUCH ME NOT este, înainte de toate, o invitație la dialog. Îți propune să te uiți înăuntrul tău și să pui sub semnul întrebării sau să reconsideri modul în care vezi și simți. Cred că de asta filmul și este atât de inconfortabil pentru anumiți spectatori, pentru că te scoate din zona aceea în care crezi că ești sigur de lucruri, că ai certitudini, prin perspective noi și surprinzătoare care destabilizează. Dialogul ăsta face ca filmul să devină un fel de oglindă în care spectatorul se poate privi și poate să vadă niște posibilități ale lui însuși, la care poate nu s-a gândit până acum sau pe care îi e frică să le accepte.

Cum a fost receptat filmul în țările în care a fost proiectat până acum, în ce mod influențează mediul și cultura actul de receptare?
Mă inspiră foarte tare, deși este și o mare provocare pentru mine, să mă întâlnesc cu spectatorii în cinema și să observ emoțiile puternice și neașteptate pe care filmul le stârnește. Sunt reacții foarte diferite de la persoană la persoană. De multe ori, oamenilor le e dificil să articuleze în cuvinte ce au simțit, durează ceva până sunt capabili să verbalizeze ce a creat filmul ăsta în interiorul lor. Psihanalistul cu care am colaborat de-a lungul producției crede că asta se întâmplă fiindcă filmul intră într-un dialog direct cu sistemul nostru limbic, cu așa-numitul “creier emoțional”, cea mai veche zonă a minții noastre, responsabilă pentru emoțiile primare și pentru memoria dinainte de limbaj.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

De-a lungul lunilor pe care le-am petrecut călătorind cu TOUCH ME NOT prin lume, publicul a întâmpinat filmul cu foarte multă căldură și deschidere peste tot. E fascinant să vezi că oamenii se deschid emoțional după proiecții și încep să ne împărtășească propriile experiențe și sentimente. Reacțiile inițiale față de film, după ce a câștigat Ursul de Aur la Berlin, au fost divizate și contradictorii, acoperind tot spectrul, de la atacuri gratuite la aprecieri deosebite. Am remarcat în principal rezistență din partea unor profesioniști din industrie și a unor critici, care poate că au fost destabilizați de o astfel de propunere cinematografică pe care nu o puteau așeza în categorii previzibile. Însă în intâlnirile cu publicul larg nu am întâlnit rezistența asta, dimpotrivă. Înțeleg și respect toate reacțiile pe care filmul le poate stârni, însă cred că industria filmului are uneori tendința de a subestima inteligența emoțională a omului obișnuit interesat de cinema.

TOUCH ME NOT explorează intimitatea, sexualitatea, corpul, aspecte esențiale ale vieții noastre, și de care ne este totuși atât de greu să vorbim, care sunt înconjurate de blocaje, tabu-uri, frici și alte emoții dificile. Și tocmai de asta cred că filmul ajunge la un public foarte larg și divers: a fost lansat deja în cinematografe în 10 țări, va fi lansat pe 15 martie în România, apoi în alte peste 25 de țări și a fost selectat deja în câteva dintre cele mai prestigioase festivaluri din întreaga lume. Și călătoria continuă.

Cât de mult s-au schimbat propriile tale percepții și idei despre intimitate lucrând la acest film? Cu ce ai pornit la drum și ce revelații ai avut pe parcurs?
Am întâlnit în călătoria asta foarte mulți oameni care m-au făcut să pun sub semnul întrebării în primul rând propriile mele idei preconcepute. Așa cum se întâmplă în psihoterapie, în interacțiune cu Celălalt re-înveți să relaționezi, îți re-ajustezi perspectiva asupra realității, devii conștient de modele disfuncționale de gândire și comportament, descoperi lucruri noi despre tine, despre ceilalți, despre modurile în care poți să relaționezi, despre granițele personale pe care le negociem în fiecare zi.

Mi-am dat seama că felul în care percep intimitatea, la un nivel profund și, de cele mai multe ori, irațional, este condiționat de felul în care am fost crescută, de familie, de relațiile cu cei din jur. Sunt foarte multe condiționări de care am început să devin conștientă foarte târziu și care îmi influențează, fără să știu, comportamentul, relațiile personale.

Mi s-au schimbat, de pildă, ideile despre relația dintre dizabilitate și sexualitate, despre lucrătorii sexuali, despre frumusețe și corporalitate. Există foarte multe tipuri de corpuri diferite de norma clasică de frumusețe. Pentru mine, Christian, protagonistul cu atrofie musculară spinală, este un om absolut superb și un corp frumos, dar total diferit de normă. Pentru că e un film despre intimitate este, implicit, și un film despre corp, despre experiența ta subiectivă a propriului corp și despre felul în care percepi corpul celorlalți. Christian e unul dintre oamenii cu cea mai armonioasă relație cu propriul trup pe care îi cunosc, chiar dacă mare parte din corpul lui este complet imobilizată. Iar relația lui cu Grit, partenera sa, viziunea lor despre intimitate, modul în care relaționează la nivel emoțional, spiritual, în care își explorează sexualitatea, talentul artistic, discursul lor activist progresiv despre dizabilitate și sexualitate (pe care îl puteți urmări pe blogul kissability.de și pe paginile lor de Facebook) au fost o permanentă bucurie și inspirație pentru noi toți.

Pentru Christian, motivația puternică de a participa la proiect a fost clară de la bun început. Mi-a spus încă din primele luni de lucru: „Nu mi-e teamă că acest film sau eu personal vom fi atacați. Știi, când te vor acuza că ai exploatat ființe umane vulnerabile, precum persoanele cu dizabilități, să ții minte că cei care strigă sunt chiar cei care nu au nicio idee despre dizabilitate, despre ce simt oamenii cu dizabilități. Au propriile lor concepții false despre dizabilitate. Ne privesc ca pe niște ființe vulnerabile care trebuie protejate și care nu pot avea o viață sexuală. Dar de fapt, în felul ăsta, ei sunt cei care ne tratează cu superioritate, cu aroganță și lipsă de respect, nu filmul tău. Ca oricare altul, am dreptul să mă bucur de corpul meu, să-mi explorez sexualitatea, să mă exprim ca ființă sexuală. Cred că e important să arătăm că noi, oamenii cu dizabilități, avem aceleași dorințe, vise și răspunsuri la stimuli ca toată lumea.”

Dar protagoniștii filmului prin ce transformări au trecut? 

Fiecare dintre protagoniști trece printr-o serie de întâlniri transformatoare. Dacă pentru Tómas câțiva dintre pașii esențiali în evoluția lui emoțională se întâmplă în relație cu Christian, pentru Laura întâlnirile cheie sunt cu cele două escorte: Hanna Hofmann și Seani Love. Sex work-ul este un alt aspect asupra căruia mi s-au schimbat perspectivele. Am descoperit formele complexe si adesea terapeutice și de explorare personală pe care le pot lua serviciile de acest fel și faptul că oamenii au multe alte motivații de a practica munca sexuală, diferite de simpla supraviețuire financiară.

Povestea Hannei e foarte relevantă apropo de procesul acesta de căutare a libertății interioare. Hanna a ieșit în public ca persoană transgender la 50 de ani, după o viață întreagă în care a trăit într-un corp străin și într-o identitate în care nu s-a simțit niciodată acasă. Și-a dorit dintotdeauna să fie femeie, în ciuda faptului că natura a înzestrat-o cu un corp masculin viguros. Când a împlinit 50 de ani, a decis în sfârșit să-și asume riscul de a devenit ceea ce și-a dorit cu adevărat: a ieșit dintr-o căsnicie de peste 20 de ani și a început o viață nouă ca femeie. Și tot atunci a început să practice munca de escortă. Hanna navighează elegant între referințele sale filozofice (are un masterat în Filosofie), pasiunea pentru muzica clasică, poveștile legate de profesie (își câștigă existența în principal ca agent imobiliar, și o parte din munca de escortă), criza economică și politică din Germania și Europa etc. Cu un discurs foarte bine articulat, Hanna este și o activistă vehementă pentru drepturile lucrătorilor sexuali și ale minorităților sexuale, fiind membru executiv al BEDS (Berufsverband Erotische und Sexuelle Dienstleistungen) și oferind consultanță psihologică colegelor sale transgender din Leipzig.

Contrar ideilor preconcepute despre sex work, motivul principal pentru care a devenit lucrătoare sexuală nu este financiar. Ca și pentru multe alte persoane transgender, pentru care relația cu propriul corp, sexualitate, identitate este foarte complexă și adesea dificilă, sub presiunea marginalizării și a prejudecăților sociale, munca de escortă a jucat un rol esențial în procesul ei de căutare a propriei identități, fiind un spațiu eliberator în care a putut să-și exploreze preferințele și fanteziile sexuale, puterea de seducție, feminitatea. Hanna argumentează în favoarea calităților terapeutice ale serviciilor sexuale pe care le prestează, nu doar pentru ea personal, ci și pentru client. Servicii pe care le oferă sunt o combinație interesantă de role-play erotic și consultanță psihologică, cu un efect benefic asupra clientului, care se simte recunoscut și acceptat așa cum este și întelege că dorințele și fanteziile lui nu sunt ceva greșit, ci o formă naturală de auto-explorare.

Din același punct de vedere, foarte interesantă a fost întâlnirea cu Seani Love, care practică un mix de servicii sexuale, BDSM, tantra și consiliere psihologică (pe zona de psihoterapie jungiană). Relația cu fiecare client este strict personalizată, simte intuitiv de ce are nevoie fiecare persoană cu care lucrează. De pildă în ședința din film cu Laura, fără să știe nimic despre ea (a fost prima data când a întâlnit-o), a simțit din primele zece minute ca e prioritar să lucreze pe zona de stabilire a granițelor personale, pe capacitatea de a spune cu adevărat „NU”. Procesul de lucru cu Seani a ajutat-o pe Laura sa devină conștientă de blocajul cu care se confruntă, să exprime emoțiile refulate și să reînvețe cum să-și negocieze granițele personale.

Seani are un site foarte interesant (www.seanilove.com), care detaliază serviciile complexe pe care le oferă, și o viziune progresistă care susține libertatea de expresie și de explorare personală în sexualitate. La Sexual Freedom Awards UK a câștigat în 2015 premiul „Best Sex Worker of the Year”. Tipul ăsta de eveniment care oferă recunoaștere celor din breasla lucrătorilor sexuali are un concept foarte progresiv în zona drepturilor omului, de luptă împotriva discriminărilor și abuzurilor, de acceptare a alterității, a Celuilalt care e diferit de tine fără să-l judeci.

Citez un fragment dintr-un articol relevant al lui Seani numit Conscious Kink Saves the World: „Vremurile se schimbă. Intrăm într-o nouă fază, în care începem să acumulăm mai multă cunoaștere despre impulsurile noastre sexuale. Kink-urile nu mai sunt privite ca trăsături disfuncționale, ci din ce în ce mai mult ca aspecte sănătoase și creative ale unei vieți sexuale normale. Dacă încercăm să ne explorăm conștient fanteziile sexuale, explorăm o parte a subconștientului nostru și, astfel, deschidem o fereastră către interior, acumulăm auto-cunoaștere și înțelepciune despre propriile noastre călătorii prin lume. Aducem procesarea subconștientului în mintea conștientă pentru a ne explora și a ajunge la o mai profundă înțelegerii a lumii noastre interioare.”

Seani lucrează într-o direcție adesea explorată astăzi în psihanaliză. De pildă, una dintre cărțile pe care le-am studiat cu toții la filmare este Arousal, a psihanalistului american Michael Bader, care vorbește despre faptul că modul în care te comporți, simți, gândești în sexualitate și intimitate oferă o cheie de acces către subconștientul tău.

Dacă reușești să te privești cu onestitate și deschidere și să nu te judeci automat ca fiind „anormal”, „deviant”, dacă se întâmplă să ai un mod de a trăi intimitatea și sexualitatea diferit de ce se consideră în general ca fiind „normal”, ai foarte multe șanse să descoperi aspecte profunde despre tine însuți, să înțelegi și să reglezi conflicte și dinamici problematice, nu doar din intimitate, ci și din alte zone ale vieții tale, în familie, profesie etc. Dacă ajungi să te înțelegi mai bine pe tine și să te accepți, implicit vei relaționa diferit și cu ceilalți, vei putea recunoaște și accepta diferența celuilalt, ceea ce poate avea un impact major la nivel social. Pe aceeași idee merge și Seani: dacă ajungi să ai o relație diferită, de înțelegere și acceptare cu tine însuți, vei avea implicit un alt tip de relație la nivel de comunitate. Și, dacă ajungi la un astfel de nivel de auto-cunoaștere, nu ai cum să mai fii sedus de mișcările extremiste, de toate formele pe care le ia astăzi agresivitatea crescândă din jurul nostru.

Cadru din Touch Me Not

Care a fost partea care te-a provocat cel mai mult la filmări?

Procesul efectiv de lucru, în care am lucrat permanent cu elemente imprevizibile, cu vulnerabiliățile, cu emoțiile, corpurile, cu lumea noastră interioară, a fost o provocare permanentă pentru întreaga echipă și mai ales pentru protagoniști. Am început în 2013 cu o perioadă lungă de casting, de peste doi ani. Un casting atipic, similar celui de documentar, în care am căutat oameni cu care să fiu pe aceeași lungime de undă, care să aibă același interes ca și mine în a explora intimitatea. Foarte important a fost, în căutarea asta, ca protagoniștii să aibă o motivație emoțională foarte puternică, să-și dorească foarte mult să pornească împreună cu noi pe drumul dificil al auto-explorării și să împărtășească propria experiență și viziune cu publicul. Filmul a pornit de la început ca o invitație la dialog care invită privitorul să-și pună în discuție ideile pe care le are deja despre intimitate și să fie deschis să descopere modurile neașteptate în care oamenii pot avea acces la contact uman.

După casting a urmat procesul efectiv de lucru, care a avut mai multe etape. Am început cu o perioadă de descoperire reciprocă, cu jurnale filmate pe tema intimității de către fiecare dintre protagoniști, jurnale pe care apoi le discutam cu ei pe Skype și pe baza cărora cream noi teme și scene pe care să le filmăm ulterior. A fost o perioadă esențială, în care ne-am cunoscut din ce în ce mai în profunzime, în care a crescut un element crucial în proces, încrederea reciprocă, în care personajele s-au familiarizat cu prezența aparatului de filmat în unele dintre cele mai intime momente din viața lor. După care au urmat perioadele de filmare „oficială”, de „incubator” cum le numim, în care am lucrat cu o fuziune de realitate și ficțiune, de povești personale si elemente ficționale, cu o doză ridicată de imprevizibilitate și de risc emoțional, fără să știm niciunul dintre noi încotro ne va purta călătoria. Filmările au alternat cu perioade extinse de montaj, în care, ca în documentar, materialul a început să prindă viață.

De-a lungul procesului ne-am dat seama că există un fir roșu emoțional care conectează la un nivel profund toate istoriile explorate, că filmul vorbește de fapt despre procesul de căutare a libertății interioare. Fiecare dintre personaje se confruntă cu o acută contradicție între nevoia de intimitate și frica de aceasta și trece printr-un proces transformativ, în care luptă cu propriile condiționări, cu propriile blocaje și mecanisme de auto-apărare adesea inconștiente care îi împiedică să relaționeze, cu un conflict permanent între atașament și autonomie, între a oferi și a primi, între imaginea pe care și-au construit-o despre dragoste și realitatea ei. A iubi o altă ființă umană fără a ne pierde pe noi înșine — o dilemă esențială a intimității — se află în centrul explorărilor mele. Așa cum copilul începe să învețe să umble și să devină o ființă umană separată, tot așa personajele din TOUCH ME NOT încep să se îndepărteze pas cu pas de trecut, trecând printr-un proces dificil și în același timp eliberator de tăiere a cordonului ombilical, pentru a deveni liberi și a putea în sfârșit să-l întâlnească și, posibil, iubească pe Celălalt așa cum e el în realitate, nu imaginea distorsionată pe care și-au construit-o despre el.

Intuind că nu se poate (și nici ar trebui) cuantifica dozajul documentar-ficțiune din „Touch me not”, cum comunică și cum se susțin reciproc partea de documentare și cea ficțională?

Așa cum ai intuit foarte bine, m-aș bucura ca TOUCH ME NOT să scape de etichetări facile precum „documentar”, „film de ficțiune”, „film experimental”. TOUCH ME NOT nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, este un „animal ciudat”, cum spune unul dintre protagoniști, Tómas Lemarquis, un hibrid la granița fluidă dintre realitate și ficțiune. Înainte de orice, e o cercetare personală și un film-dialog care invită spectatorul să pună sub semnul întrebării propriile idei preconcepute despre intimitate.

TOUCH ME NOT s-a născut dintr-un proces îndelungat de cercetare în care am lucrat atât cu actori profesioniști, cât și neprofesioniști — dar faptul că sunt sau nu actori de meserie nu e relevant, în fond. Am avut șansa să întâlnesc niște oameni cu totul speciali, care și-au asumat riscul de a porni împreună cu mine într-o călătorie emoțională de multe ori extrem de dificilă și inconfortabilă, care au avut marele curaj să împărtășească cu noi, cu camera, zone din cele mai vulnerabile ale vieții lor intime. Am lucrat cu un amestec de povești personale și elemente ficționale: întâlniri între personajele reale și personaje cvasi-ficționale, constelații familiale, jurnale filmate pe care le-au ținut de-a lungul timpului, exerciții pe anumite teme legate de intimitate, reconstituiri ale unor vise și amintiri. Am creat împreună un fel de „incubator”, iar forma filmului s-a schimbat organic de-a lungul acestui proces de explorare personală.

Ce schimbări a adus Ursul de Aur în cariera ta?

A fost un lucru extraordinar pentru noi că s-a întâmplat Berlinala, că selecționerii festivalului au iubit filmul și l-au inclus în competiția oficială. Am simțit că nu e doar o simplă selecție, ci și foarte multă afecțiune și susținere din partea festivalului. Suntem foarte recunoscători pentru încrederea pe care au avut-o în munca noastră. TOUCH ME NOT a însemnat șapte ani de lucru, o călătorie îndelungată și adesea foarte dificilă, care a cerut tuturor celor implicați mult curaj, putere, dedicare și onestitate brutală. Validarea oferită de Berlinală și apoi de juriile care au oferit filmului cele două premii — Ursul de Aur și Premiul pentru Cel mai Bun Lungmetraj de Debut — înseamnă mult pentru noi toți și este foarte importantă pentru viața viitoare a filmului, pentru proiectele noastre viitoare. Berlinale a oferit platforma cea mai potrivită pentru ca oamenii care și-au asumat riscul de a participa la proiect să se poată exprima și să poată fi deschisă dezbaterea pe care o propune filmul.

Cred că TOUCH ME NOT vine într-un moment în care este foarte mare nevoie de el. În lumea de astăzi, în care ne confruntăm cu atâtea prejudecăți și ne e din ce în ce mai frică de aproapele nostru, filmul propune o „împrietenire” cu el, cu un Celălalt care e diferit de tine. Ar fi bine ca respectul față de acest Celălalt și acceptarea diferenței să „go without saying” cum zice englezul — să fie ceva implicit, dar din păcate, nu e cazul încă. Foarte des, în relațiile noastre de zi cu zi, apar relațiile de putere, probleme de intoleranță și de judecare a celuilalt, de pus etichete negative. E foarte ușor să judeci pe cineva pentru că are un corp diferit, sau o orientare diferită, sau are o viziune diferită despre lume. TOUCH ME NOT propune o deschidere de perspective, încearcă să arate și alte moduri de a vedea lucrurile care sunt la fel de valide și interesante ca și cele normative și invită la empatie, la a te pune în pielea Celuilalt. Sperăm ca filmul și dialogul pe care personajele îl vor purta cu privitorul să aibă un impact, să schimbe ceva la nivel de percepție. Cum spune Christian: „Vreau să-ți schimb perspectiva ție, privitorule, și să te fac să devii conștient de binecuvântarea pe care o reprezintă corpul tău, să te bucuri de el și să-l celebrezi în fiecare zi.(…) Nu lăsa societatea să-ți spună cine ești, cum să-ți trăiești viața intimă! Ascultă ce simți cu adevărat, vocea ta interioară, și mergi pe drumul tău.”

Care este următoarea poveste la care lucrezi?

TOUCH ME NOT e prima parte dintr-un proiect artistic multiplatform, sprijinit, printre alții, de Centrul Pompidou din Paris, MNAC București, Muzeul de Artă Modernă din Varșovia și Centrul de Artă Spinnerei din Leizpig. Această cercetare artistică extinsă se va concretiza în mai multe formate, printre care mai multe lungmetraje, un performance interactiv, o instalație video, o serie de filme în formate mai scurte. Următorul film de lungmetraj care va ieși din această cercetare este o radiografie detaliată a unei relații, urmărită de-a lungul unei perioade extinse, concentrându-se mai ales pe modul în care timpul și subiectivitatea memoriei influențează modul în care trăim intimitatea.

Foto sus: Andreea Goia

Foto articol: PR

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News