Cum ne recomandă psihoterapeutul să reacționăm într-o situație de bullying

Aproape o treime dintre copii și adolescenți trăiesc cel puțin o dată o experiență de bullying și devin victimele acestui tip de comportament agresiv complex, cu efecte nocive asupra dezvoltării lor emoționale. Am rugat-o pe Miruna Stănculescu, psihoterapeut, să ne recomande niște strategii de combatere a acestui fenomen.

Miruna sfătuiește părinții să fie cât se poate de atenți la schimbările comportamentale sau ale stărilor emoționale ale copiilor și mi-a spus că două dintre cele mai des întâlnite greșeli ale părinților sunt neglijarea semnelor și normalizarea fenomenului.

Bullying-ul – o realitate departe de normalitate

„Omenirea a vrut libertatea, acum are să se descurce cu ea” – cred că asta e constatarea pe care o repet aproape în fiecare zi. De ce? O să încep un pic mai departe, de la faptul că nimic pe lumea asta nu are doar avantaje – nici măcar libertatea. Odată cu libertatea de a face aproape orice, am primit la pachet și retragerea societății din calitate de furnizor de repere. Ea, societatea, ne mai spune doar rareori (de regulă se mărginește la legalitate) „ce trebuie ” să facem. Ne lasă să alegem. Doar că asta presupune ca reperele (morale, etice, estetice, etc) să treacă din responsabilitatea societății în responsabilitatea individului. Pentru că da, prima veste proastă a libertății este responsabilitatea (sau lipsa ei).  A doua este toleranța (sau lipsa ei). De ce? Libertatea vine la pachet cu diversitate. Asta presupune să trecem de la echivalența clasică și automată „diferit = greșit” la una care presupune toleranță, flexibilitate și întelegerea contextului, adică „diferit = diferit”.  Așadar, presiunea pentru repere se mută de la societate la individ, care are nevoie să își asume responsabilitatea alegerii și să decidă care sunt reperele pe care vrea să le urmeze.  Implicit, validarea are nevoie să vină cu mult mai mult din interior și mai puțin din afara noastră.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Acum, imaginați-vă cum e să intri, copil fiind, nou-nouț din punct de vedere cognitiv și comportamental, într-o lume în care marea majoritate a reperelor și valorilor depind de părinții tăi, în care poți să faci orice și să ajungi oriunde, așa că devine copleșitor să alegi „ceva-ul” din „orice” și „unde-le” din „oriunde”.  O lume în care părinții nu te pot învăța decât ce știu și ei să facă și în care nu mai există rețete care să garanteze validarea socială.  O lume în care părinții sunt, de multe ori, copleșiți de complexitatea propriilor alegeri și, fie pierd controlul, fie creează o bulă de supraprotecție. Așa se face că, deși bullying-ul nu e nou sub soare, a devenit mult mai divers și mult mai eficace.

Să începem cu diversitatea… Unele tipuri de bullying sunt mai subtile decât altele. Cel fizic e poate cel mai ușor de arătat cu degetul pentru că implică violență fizică. De altminteri, e unica formă care activează mulți dintre părinți. Avem apoi varianta verbală care implică porecle, jigniri și ridiculizări.  Toate acestea se petrec la adăpost de ochiul unui adult și nici nu lasă vânătăi. Așa că adulții nu o iau deseori în serios că „ei, așa sunt copiii”. Vânătăile se văd, cicatricele emoționale, nu. Nu în copilărie, cel puțin. Urmează apoi varianta relațională în care lupta pentru influență și ieșire în evidență capătă forma lansării de zvonuri și a ostracizării. Bullying-ul electronic e și el parte din realitatea cotidiană și nu pot decât să adaug că nu are rost să vă întrebați de ce este în creștere. Bullying-ul sexual implică porecle, comentarii, gesturi sau comportamente de natură sexuală. De la apelative, până la sexting și amenințări de publicare de informații (text sau fotografii) cu conținut sexual. Ultimul pe listă să menționez bullyingul care are la bază prejudecățile care are ca țintă grupuri diferite de normă, ca orientare sexuală, religie sau rasă. Ocazie cu care îmi amintesc să trimit calde salutări familiei tradiționale.”

Comportamentele parentale corecte

Din punctul Mirunei de vedere, comportamentele parentale corecte ar fi înțelegerea diferenței dintre țintă și victimă, comunicarea din timp cu copiii despre comportamentele potrivite și cele nepotrivite și despre conduita firească și utilă odată cu apariția celui mai mic semn al unui comportament nepotrivit, un comportament parental adecvat, pe principiul „puterea exemplului”, adresarea subiectului împreună cu adulții de influență – profesori, părintele agresorului, directorul școlii, cu cu calm și cu o gândire constructivă, orientată pe soluții realiste.

„Propun să trecem acum la protagoniștii implicați în bullying și urmările acestuia. În final o să trec rapid în revistă greșelile părinților în legătură cu fenomenul și care sunt comportamentele parentale corecte. Așadar, protagoniștii. Să începem cu victima. Atunci când un copil sau adolescent devine victimă se va închide în sine. Asta dacă nu era deja retras, timid sau rezervat în atitudinea față de lume. Nu faceți greșeala să credeți că e nevoie de cine știe ce pentru a deveni țintă și apoi victimă. E suficientă o mică diferență. Culmea, de cele mai multe ori pozitivă. Ce vreau să spun? Într-o lume în care părinții se ocupă (sau nu) de furnizarea valorilor e suficient să îți placă pianul într-o clasă preocupată de fotbal pentru a deveni țintă. Sau să ai un stil vestimentar diferit. Sau să citești în detrimentul Facebook-ului. Odată devenit victimă (găsiti mai jos diferența majoră dintre țintă și victimă) copilul se retrage în lumea lui. Nici aceea prietenoasă pentru că are drept prieteni tristețea, anxietatea și singurătatea. Sau furia.  Performanțele școlare se duc pe apa sâmbetei. Copilul începe fie să evite prin boală sau chiul chinul interacțiunii cu cei care îl agresează. Întoarce furia împotriva propriei persoane (suicid, anorexie, bulimie, droguri sau alcool) sau a celorlalți, devenind la rându-i un agresor (cu armă sau nu, vezi atacurile din școli).

Să trecem la agresori. Și aici, da. Așa este. E greu să ai înțelegere pentru cineva care chinuie o altă ființă umană intenționat și încă (aparent) cu plăcere. Dar, oameni buni, în spatele copilului, responsabil este părintele. Dacă atacați copilul, așa agresor cum e el, nu faceți decât să îi validați pozitiv atitudinea. Asta crede și el (sau ea) – cine e mai tare, mai mare și mai influent, face legea. În spatele unul agresor e un copil cu probleme emoționale. Nu știe cum să le exprime altcumva decât prin agresivitate, reavoință și contestare. Și nici nu știe să relaționeze corect, nici măcar cu cei din grupul lui (sau ei).

Urmează observatorul, copilul care vede fenomenul în acțiune. Poate vi se pare că e un protagonist fără importanță. Greșit. Observatorul reprezintă deseori unica șansă a victimei. Bullying-ul are loc departe de ochii adulților. În toaletă, pe holuri, în curte. Tot deseori, copiii martori trec sub tăcere ce au văzut, fie pentru că se tem să nu devină țintă la rândul lor, fie pentru că nu e „cool” să pârăști. Pentru victimă însă, evidența lipsei de atitudine nu face decât să întărească sentimentul că nu are nicio șansă.

Ultimii pe listă sunt, firește, adulții. Părinți sau profesori. Care de multe ori nu văd semnalele de alarmă sau nu acționează corect.

Și așa ajungem la greșelile parentale cele mai des întâlnite. Prima ar fi convingerea că „nicio veste, e o veste bună”, altfel spus că dacă un copil nu se plânge totul merge bine. În majoritatea covârșitoare a cazurilor copiii nu vorbesc direct despre problemele lor. De multe ori nici nu realizează că le au. Semnalele vor fi subtile – acuzarea de dureri cap sau de stomac sau refuzul de a merge la școală (afirmat sau pus în practică prin chiul). Chiar dacă vorbesc despre bullying o fac rareori utilizând exprimări directe. „Nu îmi plac colegii” sau „nu mă înțeleg cu nimeni” ori „nu am ce să vorbesc cu ei”. Copilul nu vorbește nu pentru că „se ascunde” ci pentru că are dovada deja că adulții nu sunt acolo și îi e teamă că intervenția acestora nu va face decât să înrăutățească lucrurile. Mai ales dacă tema bullying-ul este vreo diferență (fizică sau de preocupări) copilul se simte complexat și rușinat și se teme că „defectul” va ieși și mai mult în evidență. Intervine și temerea marginalizării – „a pârî” are o conotație negativă.

Următoarea pe listă este normalizarea fenomenului. Se petrece atunci când părintele nu recunoaște bullying-ul și fie aprobă indirect comportamentele agresorului, fie atacă comportamentele propriului copil (victima). „Așa sunt copiii, nu îi lua în seamă, glumesc și ei” . „Nu-i mai asculta, vezi-ți de treaba ta”. Sau „să fii gay e un păcat”. Ori ultima variantă în care, în loc să afle cauza rezultatelor școlare proaste sau a altor comportamente problemă, părintele pedepsește tocmai victima. De partea părintelui posesor de agresor, intervine fie rușinea și pedepsirea comportamentelor atunci când e nevoie de înțelegerea problemelor din spatele acestora, fie (n-o să credeți) mândria („viața e o junglă”, nu?) pentru respectarea normelor (ale familiei tradiționale, de pildă, cu orientarea ei sexuală unică și normală cu tot).

Să trecem și la comportamentele parentale corecte. Prima implică înțelegerea diferenței dintre țintă și victimă. Orice copil poate fi ținta bullying-ului, nu toți devin victime. Victima simte că merită prostul tratament, percepe diferențele ca defecte și crede că merită ostracizarea. Se simte nepuntincioasă și crede că nimeni nu poate repara situația. Generalizează atitudinea agresorului și simte nu doar că un grup este potrivnic ci că „nimeni” nu îl apreciază, aprobă, validează. Ținta vede semnele de alarmă de la primele comportamente nepotrivite. Ceea ce presupune că știe, subliniez, ȘTIE care sunt acelea. Aici intervine comportamentul corect al părintelui care (presupunând că știe) vorbește din timp despre comportamentele potrivite și cele nepotrivite și despre conduita firească și utilă odată cu apariția celui mai mic semn al unui comportament nepotrivit. O relație bazată pe o comunicare deschisă este esențială pentru părintele de azi. Și o comunicare preventivă, nu reactivă. Plus, pe principiul „puterea exemplului”, e nevoie și de un comportament parental adecvat. Dacă eu pocnesc copilul sau îl jignesc, e nedrept să îl acuz apoi că își rezolvă nemulțumirile pocnind sau jignind alți copii. Tot la capitolul comportamentelor corecte este adresarea subiectului împreună cu adulții de influență – profesori, părintele agresorului, directorul școlii. Cu calm și cu o gândire constructivă, orientată pe soluții realiste. Atacarea celuilalt copil nu e o soluție. Și nici a celuilalt părinte. 

Cele de mai sus sunt doar o încercare de a semnala seriozitatea fenomenului. Dacă vă doriți să fiți echipați mai bine în fața fenomenului, vă recomand cartea lui Signe Whitson, Fenomenul bullying, 8 strategii pentru a-i pune capăt.”

Sursă foto: Shutterstock

Citește și:

Ce sunt bullyingul și cyberbullying-ul și cum se manifestă aceste fenomene 

Deputații au adoptat legea anti-bullying! Violența psihologică va fi interzisă în școli 

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News