“Copii răi”, un spectacol care investighează relațiile de putere dintre copii, profesori și părinți în contextul bullying-ului

Spectacolul “Copii răi” vorbește despre violență și supunere, despre imaginația care se pedepsește pentru că îndrăznește să se exprime, despe reguli și excese care pun la colț libertatea copiilor. Am vorbit cu scriitoarea Mihaela Michailov, care semnează dramaturgia spectacolului, despre sistemul de educație din România, despre formele de violență din interiorul acestuia și despre relațiile de putere copii‑profesori‑părinți.

Cum s-a conturat proiectul Copii Răi?

Mihaela Michailov: În 2010 am văzut, cred că la Realitatea TV, o știre despre un caz care avea în centru povestea unei fetițe care fusese pedepsită de profesoara ei de informatică pentru că nu stătea cuminte în timpul orelor și se juca tot timpul cu mâinile. Fusese legată de profesoară cu mâinile la spate și ținută așa toată ora. Ora următoare, profesoara care a venit și care a găsit-o așa, a dezlegat-o și n-a intrat foarte mult în amănunte. În pauză, după această a doua oră, copiii au scos-o din clasă, au legat-o și au început să o bată. Îmi aduc bine aminte că era o mărturie a profesoarei care a legat-o, care spunea că nu a intenționat să-i facă rău, dar că e o clasă problematică și că e o fetiță nouă în clasă, care, mă rog, uneori are reacții foarte ciudate și că într-un fel regretă, dar în același timp nu a știut cum să managerieze situația. Mai era, tot așa, un interviu cu directoarea care puncta și ea anumite probleme legate de bullying și de felul în care școala se raportează la ele. Și o foarte scurtă intervenție a mamei fetiței, care spunea că e o fetiță care a mai fost mutată dintr-o școală în alta, că e o fetiță cu unele probleme de adaptare și că de fiecare dată când e mutată întâlnește timpul acesta de reacții. Cam asta a fost știrea, ce m-a atras pe mine în momentul acela când am văzut-o a fost tocmai posibilitatea de a reflecta prin teatru mai multe perspective legate de un caz real.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Katia Pascariu, imagine din timpul spectacolului „Copii Răi”

În momentul în care am început să investighez și să văd exact cam care sunt bifurcațiile tematice, în 2010, sigur că se vorbea despre bullying, dar nu era un topic atât de discutat. Mi s-a părut că ar putea să dea naștere unei discuții pe tema asta a relațiilor de putere din școală, a felului în care se ajunge la ele și, până la urmă, a nepregătirii generale. Pentru că e clar că nu există niște instrumente foarte bine puse la punct prin care un profesor să poată să se raporteze la toate aceste situații. Pentru mine acestea au fost temele de dezbatere al piesei, tema asta a bullyingului, care mi s-a părut importantă, cum se ajunge și cum autoritatea naște situații și contexte de bullying, dar și o discuție despre relațiile de putere dintr-un spațiu instituțional, cu interogații de genul – care e rolul unui profesor, ce suplinește el. În momentul ăsta, profesorul sau profesoara trebuie să suplinească foarte foarte multe roluri. Nu mai e cea care vine să-ți livreze informație, ajunge să fie mama copiilor care au părinții plecați la muncă în străinătate, confidentă, psiholoagă, terapeută. Din interviurile pe care le-am făcut cu profesori reieșea de fapt foarte bine problema asta, care cred că este una dintre problemele cheie în toată tematica asta a violenței în școală, și anume – cât de pregătită ești tu ca profesoară să intervii și cum intervii? Pentru că poți să intervii cu mustrări, observații individuale, observații în fața clasei, procese verbale, sunt niște etape, dar până la urmă intervenția cheie e clar că e una emoțională. Copilul vine de undeva cu toate lucrurile astea, cum reușești să negociezi poziția ta, care e relația cu părinții, ce faci cu un copil de genul ăsta, ce faci când părinții altor copii semnalează?

Mi s-a părut că e o situație care teatral poate să nască foarte multe alte discuții. Noi am avut premiera în 2011 și spctacolul s-a jucat foarte mult, s-a jucat și în teatre de repertoriu, a fost invitat și în festivaluri, dar și în școli din sate sau în licee din București. De fiecare dată după spectacol, care este un one-woman-show în care joacă Katia Pascariu, am încercat să avem discuții, să vedem cam care sunt unghiurile de abordare și, până la urmă, de ce se ajunge aici.

Katia Pascariu, Mihaela Michailov și Jak Neumann, în timpul discuțiilor de după spectacolul „Copii Răi”

Ce a presupus procesul de documentare pentru spectacol?

Mihaela Michailov: Am încercat, într-o primă fază, să iau legătura cu mama fetiței și cu fetița. A fost destul de complicat, am reușit să iau legătura cu ea, dar mi-a zis că nu ar dori să o expună pe fetiță niciunui tip de dialog, ceea ce am înțeles perfect, și bineînțeles că nu am insistat. Și atunci am început o documentare pe două paliere: am început să citesc destul de mult despre bullying și să văd cam care sunt determinările fenomenului și după aceea am făcut împreună cu Katia un atelier cu copii de școală generală în care am imaginat niște situații fictive – ce s-ar întâmpla dacă/cum ar fi dacă – și pornind de la acele situații, de fapt, am găsit foarte multe lucruri. Este o scenă în piesă inspirată sută la sută din lucrul la atelierul acela, în care copiii o agresează pe fetiță. Am lucrat cu grupul de copii de la atelier pe un tip de intervenție a lor, pe un tip de agresivitate, de ce se naște, cum apare, și m-a interesat să văd care e, de fapt, poziția lor. Mi s-a părut important că am mers într-o școală și am creat atelierul acesta pentru că, până la urmă, piesa asta își propune, să discute despre fenomen într-un context mai larg și punând degetul pe mai multe răni. Pentru că nu e, doar, simplificând, povestea unui copil care agresează sau povestea unui copil care e agresat. E clar că sunt mult mai multe ramificații și e de văzut cumva de unde vin și unde se duc.

Cum au reacționat copiii după piesă?

Mihaela Michailov: Inițial, tendința e clar de a respinge. În multe dintre dezbaterile pe care le-am făcut după spectacol am invitat și o psiholoagă alături de noi care să ducă discuția într-o anumită zonă. Câteva dintre întrebările ei erau – V-ați regăsit în vreunul dintre aceste personaje? Ați fost vreodată într-o situație similară? Ați fost voi agresați? Ați fost observatori? De cele mai multe ori, copiii negau total: „La noi în școală nu se întâmplă așa ceva, la noi în clasă nu avem, la alții, la clasa a VI-a B știm.” După aceea, discutând mai în amănunt, reieșea foarte clar că în fiecare clasă sunt cel puțin două trei cazuri, ceea ce e foarte mult dacă stăm să ne gândim. Cazuri mai soft sau cazuri mai dure. De fiecare dată multe dintre răspunsurile lor erau – nu intervin, pentru că mi-e teamă că dacă intervin, mâine aș putea să fiu eu în locul persoanei agresate sau – nu știu cum să intervin, mi-e frică să intervin. Îmi aduc aminte de o discuție foarte tare în care o adolescentă ne-a spus că e foarte complicat, că școala nu e spațiu în care să fii vulnerabil, pentru că dacă ești vulnerabil, ești mâncat. Toată lumea de fapt sare pe tine și atunci nimeni nu se vulnerabilizează și, dacă ești într-o poziție în care simți că ești agresată, nu-ți vine de fapt să spui cât e de gravă situația, pentru că te vulnerabilizezi și încerci și tu, chiar dacă pentru tine a fost o situație foarte dureroasă, încerci să o ștergi, ca să nu pară că ai suferit prea mult. Dar, spunea fetița care ne-a explicat foarte deștept tot cercul ăsta, până la urmă tu de fapt te înfunzi acolo în tine și în emoțiile tale și nu vorbești despre ceva care te-a durut foarte foarte tare.

Katia Pascariu, imagine din timpul spectacolului „Copii Răi”

Au fost reacții foarte diferite, au fost și părinți care ne-au spus că au fost confruntați cu tipul ăsta de situație, copiii lor au agresat pe cineva sau copiii lor au în clasă pe cineva care agresează și că pentru ei e foarte greu, pentru că, sigur, vor să se rezolve cât mai bine situația, dar uneori nu știu cum. Foarte mulți ne spuneau lucrul ăsta, că, un tip de intervenție, că e vorba de un spectacol, că e vorba de un alt tip de intervenție artistică, deblochează mult mai multe lucruri. Ce văd copiii în școală e clar – și am observat și noi când mergeam – văd aceste afișe cu STOP VIOLENȚEI. De fapt, și aici e cumva marea problemă, deși fenomenul crește și studiile arată – și cele făcute acum cinci șase ani, dar și studii recente pe care le-am citit, făcute de Institutul de Științe ale Educației, în parteneriat cu Unicef, că fenomenul este clar extrem de acut, cu toate astea campaniile rămân la un nivel foarte precar, lipsit de o reacție mai complexă. Lucrul acesta a fost evident și în dialogul pe care noi l-am avut cu profesori, cu învățătoare, care ne-au spus – de multe ori nu știm ce să facem, am avea și noi nevoie de terapie și de consiliere psihologică pentru că nu știm cum să reacționăm în situațiile acestea, sunt copii cu un grad mai mare de violență, sunt copii cu grad mai mic, ce faci cu ei, cum pui în discuție problema asta.

În piesă urmărim, de fapt, reacțiile unei profesoare, care la început a-i zice că e o profesoară foarte cool, predă foarte neșablonistic o lecție, vorbește despre democrație, și după aceea o vezi într-o situație de criză. Și cred că și asta este interesant, să vezi că nu este tipul acela de profesoară autoritară și fixistă de la început, să vezi cum-urile astea și de ce-urile astea: cum se ajunge, de ce ești în situația aia și dupaia, desigur, ce faci cu ea, cum o duci mai departe.

Katia Pascariu, imagine din timpul spectacolului „Copii răi”

Revenind la ce m-ai întrebat tu, e clar că nu a existat spațiu în care noi să jucăm, mai ales la școli și licee, în care să nu se fi identificat foarte mulți copii. Mi-aduc iarăși aminte de comentariul unui băiețel care ne-a zis la un moment dat că el își dă seama că e în cercul ăsta al violenței, că el, de exemplu, trăiește într-o familie în care bunica lui a bătut-o permanent pe mama lui, mama lui îl bate permanent pe fratele lui și pe el, el îl bate pe fratele lui pentru că e mai mare și că își dă seama cumva că nu e ok, dar cum ajungi, țin minte că așa a și formulat întrebarea, cum ajungi să rupi cercul violenței? E o întrebare cheie. Ce mi se pare mie interesant este că discutând cu grupurile de copii și adolescenți, stând un pic și deconstruind, – că noi, de fapt, asta facem în discuții, deconstruim situația pe mai multe paliere – e clar că ei își dau seama, e clar că undeva se poziționează și într-o tabără, și în alta, e clar că au un conflict cu autoritatea, e clar că uneori nu știu nici ei cum să reacționeze și violența e mult mai la îndemână. Cred că ce lipsește în momentul ăsta în toate campaniile e o intervenție mult mai dinamică, mult mai flexibilă și, într-un fel, mult mai subtilă. Toate afișele astea cu STOP VIOLENȚEI nu ajută, copiii pur și simplu trec pe lângă ele, n-au niciun fel de relație cu ele.

Ne-au spus mai mulți copii că se duceau acasă și dacă deschideau subiectul acesta tatăl le zicea: „Păi dă și tu, dacă te bate, păi da ce, tu ești prost, cum se poate să nu dai, te bate așa și tu ce faci, stai? Dacă nu dai, îți dau eu ca să te învăț.” E clar că toată cultura asta foarte puternică a violenței duce la multe abuzuri, iar tu trăind situația asta de maxim disconfort emoțional și fizic, dacă nu ai suport, rămâi undeva într-un context în care nu știi de să faci. Ce faci cu momentul în care ai fost agresată? Preferi, unii ziceau, să treci peste, să te prefaci că de fapt nu s-a întâmplat nimic, să nu te mai implici sau să dai și tu. Un alt băiat îmi spunea că cel mai important în școală este să-ți creezi aliați, că dacă nu ai aliați atunci ești terminat. Și că uneori e bine să-i ai aliați pe cei puternici, pentru că automat vei fi protejat, cine caută aliați slabi? Felul în care ei verbalizează aceste lucruri arată clar că își pun foarte foarte mult problema asta și că odată adusă în discuție, deconstrucția ei e clar că naște un proces de relaționare complex.

Katia Pascariu și Jak Neumann, imagine din timpul spectacolului „Copii Răi”

Tu ai fost bullied în copilărie?

Mihaela Michailov: Da, am fost bullied pentru că purtam niște dioptrii foarte mari și cumva se râdea foarte mult pe chestia asta. La un moment dat am purtat și ocluzor, care este cauciucul ăla oribil pe care trebuie să ți-l pui pe un ochi, pentru ca ochiul care vede mai puțin să fie forțat să vadă mai bine. Trebuia să-l port continuu. Ajunsesem să nu mai ies afară pentru că toată lumea râdea că – ce ai pe ochi, ai un cauciuc, ce e ăla. Oricât îmi explicau ai mei să ignor, să le fac o poveste, mi se părea că nu reușesc să face it. Dupaia am mai fost bullied la ora de sport, pentru că nu puteam să sar niciodată peste nimic, peste capră, peste tot ce era de sărit, era o ratare continuă, și toată lumea râdea, inclusiv profesorul. La un moment dat am zis da, bine, o să-mi iau scutire. Și mi-am luat scutire, maică-mea a încercat să mă convingă să nu, dar mie mi s-a părut că altfel ar trebui să trec printr-o situație foarte aiurea și nu voiam.

Ce soluții vezi tu pentru combaterea fenomenului de bullying?

Mihaela Michailov: Eu privesc soluțiile din punct de vedere artistic. Cred că sunt foarte multe instrumente prin care s-ar putea construi niște programe care să deblocheze anumite lucruri sau poate să le pună în discuție. Sigur că lucrurile iau timp, în orice atelier pe care îl faci cu copii și adolescenți nu te poți aștepta ca în trei săptămâni să rezolvi. Dar făcând niște jocuri de rol, mă gândesc chiar la niște tehnici teatrale, gândind niște spectacole de teatru forum, niște spectacole sub formă de debate-uri, făcând niște ateliere de scriere, prin care oamenii să-și pună poveștile astea în cuvinte, și verbalizându-le să devină mai conștienți de emoțiile pe care le trăiesc sau construind împreună cu copiii, pornind de la situațiile lor. Noi am făcut un spectacol, dar cred că s-ar putea face unul în fiecare școală, realitățile dintr-o școală sunt foarte multe și foarte grave. Cred că investigarea artistică din multiple perspective pe tematicile astea, în timp, în ani, ar putea mișca ceva. Mi se pare evident că fenomenul e în creștere, nu s-a diminuat, deci e clar că lucrurile nu fac față realității. Și atunci zona asta artistică are cumva șansa extraordinară de a apăsa pe niște butoane emoționale care cred că pot naște ceva, pot debloca ceva.

Spectacolul „Copii Răi” se joacă la Centrul de Teatru Educațional Replika, iar dacă sunteți interesate să invitați echipa spectacolului la o școală, o puteți contacta direct aici.

Sursă foto: Arhivă Mihaela Michailov

Citește și:

Cum ne recomandă psihoterapeutul să reacționăm într-o situație de bullying 

Ce sunt bullyingul și cyberbullying-ul și cum se manifestă aceste fenomene 

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News