Cum e viaţa unui copil nevăzător în România

În România, sunt 4 000 de copii cu deficienţe de vedere. Mamele lor au o capacitate fantastică de a o lua de la capăt în fiecare zi şi de a-şi dedica viaţa micuţilor.
Ochii Petrei sunt mari, albaştri, cu irisul pronunţat, încadraţi de gene blonde şi bucle cuminţi. Are 16 ani şi este elevă la Liceul „George Coşbuc”, din Bucureşti. Vede parţial, doar 5%, în alb şi negru, în umbre şi lumini, în forme şi contururi. Aşa a fost dintotdeauna. Cunoaşte însă şi simte viaţa în vârful degetelor, o adulmecă curios, o gustă cu poftă şi-i ascultă forfota cu atenţie de felină. Este un explorator gata să ia viaţa în piept, ca orice adolescent. Şi-ar fi dorit să poată ajunge neurochirurg, dar pentru că vederea nu-i permite, spune că va fi psiholog. „Corpul uman a fost mereu marea mea iubire”. Când avea trei anişori, punea o mulţime de întrebări despre fizionomie şi despre spaţiul cosmic. Pofta de cunoştinţe i-a întâmpinat-o  primul şi cel mai important profesor, mama.

Petra avea două luni când Lăcrămioara Pintelei şi-a dat seama că fetiţa ei nu o urmăreşte cu privirea, curioasă, ca orice bebeluş. S-a speriat cumplit, a mers „ca năucul”, din medic în medic, cu trenul, dintr-un oraş în altul. A ajuns şi-n Elveţia. Diagnosticul a fost acelaşi peste tot: ochiul nu este dezvoltat suficient şi nu există remediu. „Mă simţeam neputincioasă, pentru că nu ştiam ce are. În timp însă, mi-am dat seama că nu asta este problema. Şi a încercat să găsească răspunsuri la întrebările ce-i invadau mintea în cascadă: cum va afecta acest lucru dezvoltarea fetiţei, comportamentul ei, cum va citi, cum va studia, ce şcoală va urma, cu cine se va juca, cum li se va schimba viaţa?
„Părintele trebuie să-i ofere copilului cât mai multe oportunităţi de învăţare şi explorare. Din nefericire, majoritatea au o atitudine prea protectivă, îi menajează prea mult, nu-i lasă să încerce, să cerceteze. De fapt, copilul trebuie tratat normal, ca oricare altul, spune Adela Sandu, coordonator de programe în cadrul fundaţiei Lights into Europe, ce se ocupă de copiii cu dizabilităţi de vedere şi auz.

Roşu miroase a căpşună

Familia Pintelei locuia la Săveni, un oraş mic din Câmpia Moldovei, la 35 de kilometri de Botoşani. Lăcrămioara lucra ca secretară la o fabrică de confecţii. Când Petra a împlinit un an, a realizat că este vital să-şi lase serviciul şi să se dedice educaţiei copilului. De ea depindea ca fetiţa să deprindă şi să-şi dezvolte abilităţile prin care să ducă o viaţă independentă. „Încă din primele luni de viaţă, părintele trebuie să se ocupe de educaţia copilului cu deficienţă de vedere şi să-i ofere cât mai multe informaţii despre mediul înconjurător”, explică Adela. Lăcrămioara a citit mai întâi, din scoarţă în scoarţă, singurele două cărţi despre afecţiuni oculare pe care le-a găsit la biblioteca orăşenească. „Nu vine nimeni să-ţi explice, a trebuit să mă interesez singură ce este de făcut. Observa copilul în permanenţă, era atentă la ce făcea şi venea în întâmpinarea nevoilor ei.
Dacă acum există jucării speciale, cu texturi diferite, pastă care dă conturul desenelor din cărţile de colorat atunci când se întăreşte şi carioci cu miros, astfel încât să ştii că roşu miroase a căpşună şi galben a lămâie, Lăcrămioara nu avea parte de astfel de lucruri la Săveni, în 1995. A fost nevoită să fie foarte inventivă şi să explice mult. I-a pus Petrei puiul de găină în mânuţe ca să simtă puful, a căutat jucării din plastic în relief şi i-a explicat totul în cele mai mici detalii, cum arată fiecare obiect, ce formă are, ce culoare, ce miros, îi descria împrejurimile şi fiecare mişcare pe care o făcea. „Copiii învaţă foarte mult prin imitaţie, dar când nu vezi cum comunică oamenii, nu poţi învăţa, de exemplu, să foloseşti mimica şi gesturile, explică Adela. De aceea, când Petra recita o poezie, mama o învăţa să gesticuleze versurile.

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Citeşte continuarea pe pagina următoare: 1 2

Urmărește-ne pe Google News