MONA NICOARĂ: „Nina Cassian putea să-ți redea curiozitatea, inocența descoperirii, joaca contagioasă”

După o idee a producătoarei Ada Solomon și având-o pe Dana Bunescu ca monteur și sound designer, documentarul readuce în atenție o figura artistică fascinantă: poeta avangardistă, compozitoarea și graficiana Nina Cassian (1924 – 2014). Este un film despre credințe, artă și putere, care explorează fricțiunea dintre memoria personală și arhiva oficială, dintre realitatea noastră actuală și narațiunile pe care le construim despre trecut. Gândurile Ninei Cassian din timpul ultimului ei an de viață sunt confruntate cu o bogată arhivă de filme, muzică, poezie, apariții de televiziune, întregistrări private inedite și documente de urmărire de la Securitate. Sunt revelate, astfel, dileme etice și estetice care sunt parte din trecutul, dar și din viitorul nostru.

Spune-ne pe scurt cum s-a născut ideea documentarului „Distanța dintre mine și mine”.
Ideea a fost întodeauna a Adei Solomon, care încă de prin anii nouăzeci voia să producă un film despre Nina Cassian, cu titlul „Nina Eroina”. Entuziasmul însă este totalmente al meu: mi-a luat doar o fracțiune de secundă să răspund la propunerea Adei de a face un film despre Nina. Dana Bunescu, co-autoarea filmului, este și ea fascinată de figura și traiectoria Ninei. De fapt, cred că orice femeie cred că ar trebuie să ia aminte la libertatea și onestitatea radicală a Ninei.

Între ce ani ați filmat și cum ai putea să rezumi întreaga experiență?
Am filmat doar în 2013, practic în ultimul an de viață al Ninei. Pe de o parte, a fost minunat: conexiunea cu Nina pentru noi a fost intimă și caldă, stimulantă, magică în acel fel în care, cel puțin pentru mine, doar prieteniile legate între femei de vârste diferite pot fi. Pe de altă parte, pentru Nina nu mai era deloc ușor: corpul ei era mult mai obosit decât mintea și sufletul, și putea lucra cu noi doar câte două ore pe zi. A devenit din ce în ce mai greu să împăcăm prietenia cu Nina, care inevitabil generează sentimente protective, cu nevoile proiectului, care, ca orice documentar, devine în cele din urmă o formă de abuz.

Ce ai învățat de la Nina Cassian?
Am învățat să-mi recuperez copilăria — nu într-un sens nostalgic, legat de propriul trecut, ci într-un sens legat, paradoxal mai mult de viitor: Nina putea să-ți redea curiozitatea, inocența descoperirii, joaca contagioasă. Și am descoperit, simultan, puterea eliberatoare a onestității. Aceste două daruri ale Ninei m-au ajutat enorm și personal și creativ în ultimii câțiva ani.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Poeta Nina Cassian, cadru din film

Cum îți dorești să fie receptat acest film în România?
Cu mintea deschisă — nu doar către Nina, dar și către noi înșine. Este de fapt un film despre cum ne raportăm la propriul trecut, la istoria noastră colectivă, dar și la istoria noastră personală. Este un film despre memorie, despre fricțiunea dintre prezent și trecut, despre meandrele traiectoriilor noastre interioare.

Hai să ne întoarcem puțin la începuturile tale ca regizor de documentar. De unde ai pornit?
Dintr-o întâmplare. Pe la sfârșitul lui 1998 am fost contactată să traduc niște casete filmate în România (eu eram la New York la studii doctorale și mai făceam din când în când un ban când puteam) de Edet Belzberg. Am fost fascinată de capacitatea camerei de filmat de a înțelege emoțional o lume pe lângă eu trecusem în București în fiecare zi fără să o pătrund: lumea copiilor străzii. Am rămas să lucrez la film, „Children Underground”, ca producător asociat și factotum la filmări și post-producție până la premiera de la Sundance din 2001 și apoi nominalizarea la Oscar. Asta a fost de fapt școala mea de film: Edet și mai ales monteurul filmului, Jonathan Oppenheim.

Primele două filme la care ai lucrat au avut în centru copiii marginalizați din România. Cum îți alegi subiectele?
Nu știu dacă le aleg eu sau mă aleg ele pe mine. Știu doar că mă interesează subiecte care au de-a face cu etica noastră, cu felul în care ne raportăm unii la alții.

Crezi că un film documentar poate schimba ceva la nivel de percepție, mai ales în cazul subiectelor „sensibile” precum copiii romi? Sau poate genera schimbări la nivelul comunității? Îți asumi, ca regizor, (și) o astfel de misiune?
Din ce în ce mai puțin. Am început să lucrez la primul meu documentar, „Școala Noastră”, ca activist dar l-am terminat ca artist. Regizorul de imagine cu care am lucrat și la acel film și la „Distanța dintre mine și mine”, Ovidiu Mărginean, a zis o vorbă foarte înțeleaptă: filmul nu schimbă lumea, dar dacă ai noroc, poți eventual să schimbi câte un om. Găsesc că e foarte adevărat, dar de multe ori ego-ul documentariștilor îi face să creadă că filmul este în sine o mișcare socială — în loc să fie doar o mică parte dintr-o mișcare socială.

Dana Bunescu si Mona Nicoară, la Festivalul de film de la Trieste

Cu ce greutăți te confrunți ca regizor de documentar, care e cea mai provocatoare parte?
Greutățile sunt neinteresante, că sunt banale și de fapt universale: finanțările. Provocările sunt mult mai interesante, că au de-a face cu relațiile umane, cu felul în care ne raportăm la participanții din proiect, felul în care colaborăm cu cei din jurul nostru. Sunt lucruri care diferă nu doar de la un proiect la altul, dar și de la un om la altul și de la o zi la alta.

E mai ușor să faci film în State decât în România?
E greu peste tot. Doar motivele pentru care e greu variază din loc în loc. Filmul e o artă scumpă, că e tehnică și colaborativă și plină de riscuri. În România există măcar un sprijin public pentru cinematografie, așa cum e el, plus un sistem de acces la fondurile europene de film. Asta dă o bază solidă de pornire pentru proiectele de film, care în America nu există — acolo nu avem plase de siguranță. Pe de altă parte, acolo există și noțiunea de mecenat și cea de investiție privată în film — în România mai e cale lungă pentru asta. Partea bună este ambele locuri au comunități foarte calde de documentariști care împart informații, cabluri, hard drive-uri, beri. Ăsta e singurul lucru care ne face viața mai ușoară.

Cum e viața ta împărțită între New York și România, unde ești implicată și în două festivaluri de film – One World și Farad? 
La început era straniu — în primul an în care m-am mutat la New York internetul abia se lansase și România părea mult mai departe. Acum însă e mult mai ușor să comunic, să călătoresc și să lucrez pe două continente. Cred că de fapt cam toți devenim din ce în ce mai internaționali.

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News