Andrei Gheorghe, despre adolescenţă si alţi demoni

De Revista Unica, pe Ultimul update Luni, 30 august 2021, 11:19
Andrei şi soţia sa, Petruţa Gheorghe, ne-au primit în casa în care locuiesc împreună cu cei trei copii ai Petruţei – Max (14 ani), Cristina (18 ani) şi Katarina (15 ani). Plus căţeii Hugo si Saki. Plus motanul Café. Cei trei adolescenţi au talent muzical şi sunt pasionaţi de muzică. Din păcate, fata lui Andrei din căsătoria anterioară, Anastasia (22 ani), nu a putut participa la şedinţa foto. Citeşte interviul integral în revista Unica de noiembrie, recent apărută la chioşcuri.

Vezi mai multe imagini cu familia lui Andrei Gheorghe în galeria foto!

Cum e viaţa alături de 4 adolescenţi?

E scary – ştii, e un proverb care spune „Copii mici, probleme mici. Copii mari, probleme mari.” Te aşezi la masă cu copiii, plăteşti o masă, după câţiva ani stai la aceeaşi masă cu nişte adulţi şi plăteşti de trei ori mai mult. Nu mai e vremea aia gingaşă, acum sunt dorinţe, toate se adună şi deodată începe să fie mai greu – costurile cresc, atenţia creşte, pe alt nivel. Psihologic, relaţia cu adolescenţi e mult mai brutală, ei se revoltă, se opun maturităţii tale. Pe un copilaş îl domini pentru că eşti mai mare… Adolescenţii îţi răspund „hai, mă, mă laşi?”. E complicat…

Andrei Gheorghe alaturi de familie

Dar rebeliunea e o stare adolescentină, iar tu ai rămas la fel de rebel. Te ajută asta?
Înţeleg ce e în capul lor. Mă uit la ei şi văd greşelile mele. Ai da orice să nu se mai repete, însă nu poţi să intervii, în realitate eşti un sfetnic mut. Ca părinte, trebuie să ai bunul simt să-i laşi să facă asta, să greşească.Văd deseori copii căzând şi mame uşor isterizate – eventual dacă ar putea să-l prindă înainte de-a cădea. Înţeleg instinctul matern. Tatăl, pe de altă parte, ar trebui să aibă această tărie rece de a lasă copilul să cadă. Mama te prinde înainte să cazi, tata îţi da şi-un şut în fund.

Ce fel de tată eşti?
Am fost un tată destul de strict. Nu sunt prietenul copiilor mei. Nu înţeleg moda asta cu „să fii prietenul copiilor tăi”, e o tâmpenie, tuturor celor care susţin asta le spun că încalcă legile naturii. E cea mai mare prostie, să simulezi prietenia renunţând la autoritate. Să fii tată, nu prieten, prietenii lui sunt alţii şi el cu prietenii lui trebuie să vorbească. Copilul trebuie să aibă secretele sale, lumea sa, individualitatea sa. Altfel, devine o umbră şchioapă de-a ta.

Tu cum erai în adolescenţă?
Tâmpit, total tâmpit! Mi-am petrecut adolescenţa la Constanţa şi trecut prin absolut toate fazele. Aveam o vorba d-asta de şmecher: „Mă duc acasă, m-au chemat bătrânii!”. Acuma eu sunt ăla, eu sunt „bătrân”, eu sunt „moş”. Ascultam multă muzică, ştiam toate trupele pe de rost, stăteam ore-n şir în parc, mâncând seminţe, fumând şi scuipând. Plete, disco. disco, gagici, disco, gagici. Gaşcă, prietenii, cu care vrei să trăieşti până la sfârşitul vieţii. Descoperirea realităţii. E confuză, violentă adolescenţa. Cred că dacă ai bafta să nu mori sau să intri în puşcărie, poţi să spui că ai ieşit cu bine din adolescenţă. Noi nu aveam decât casa părinţilor, iar părinţii erau tot timpul acasă. Ăştia de acum au mai multe case, mai multe oportunităţi. Copiii trebuie să fie în pas cu timpul lor, nu în pas cu timpul meu, nu sclavii atributelor mele.

Ce amintiri ai din perioada aceea?
Zilele trecute m-am dus cu copiii să le spun „uite, eu aici săream pe pietre”. Mai sări o dată? Nu, ce-s tâmpit? Adolescenţa e populată cu prieteni care mor, care mor în locul tău făcând aceleaşi lucruri pe care le faci şi tu. Sunt momentele în care te duci la înmormântarea prietenului tău, în care te sperii de înmormântare, îi încerci pentru prima dată gustul, razi ca prostul până te gonesc rudele indignate şi nu-ţi dai seama de ce faci asta, de unde vine reacţia asta. Şi prietenii tăi sunt totul pe lumea asta, trăieşti cu ei secundă de secundă şi împărţi totul, în timp ce de părinţi te despărţi, începi să pleci de lângă ei, vii acasă doar să mănânci şi să te schimbi. Tatăl meu mă aştepta în sufragerie cu mâinile în şold întrebându-mă „Când ai de gând să-ţi bagi minţile în cap?”, „Ce ai de gând să faci cu viaţa ta?”. Acum eu sunt ăla care pune întrebări…

Şi cum te simţi în postura asta?

Stânjenit. Toată copilăria mi-am spus eu n-o să fac aşa, eu o să-i las pe ai mei. Şi acum aş vrea să nu-i prea mai las. Dar e absolut normal, ar fi crâncen că adultul să rămână blocat în adolescenţă.

Ce ai păstrat din adolescenţă?
Neliniştea, confuzia, spiritul iritabil, incapacitatea de a-ţi coordona afectele foarte bine, iubirile ieşite din comun, ura pătimaşă.

Ce s-a schimbat?
Trupul, doar trupul. Bătrâneţea ar trebui interzisă, bătrâneţea sucks! Şi cine o laudă şi vorbeşte de senectute şi înţelepciune să mă lase: te doar oasele, te dor dintii, te doare capul, iei pastile.

Vezi mai multe imagini cu familia lui Andrei Gheorghe în galeria foto!

Nu poți să faci un interviu clasic cu Andrei Gheorghe (52 de ani). Adică tu vii cu întrebările și el răspunde, cuminte. Nu! Poți să uiți de desfășurător și să lași discuția liberă. Pentru că “liber” este și cuvântul preferat al lui Gheorghe. O să vă contraziceți, să vă provocați, o să râdeți mult și, poate, la sfârșit, vei pleca acasă cu ceva preconcepții în minus. Mie cam așa mi s-a întâmplat…

Andrei Gheorghe, despre adolescenţă si alţi demoni

Cum te motivezi să te trezești dis-de-dimineață?
La 5 jumate. Radioul e mișto, e ca skate-ul pentru puștani. Senzația de alunecare, când te pui pe schiuri și începi să aluneci sau când sari de sus de la înălțime, fracțiunea aia de secundă în care te desprinzi. Am stat deoparte foarte mult timp, dintr-o criză adolescentină de dezamăgire.

Și cum e regăsirea? Ce s-a schimbat?
Foarte mișto și foarte neașteptată. Normal că s-a schimbat, e încântător că se schimbă lucrurile, ar fi fost dramatic dacă era același rahat. S-a schimbat felul de-a face audiență. De exemplu, la politică oamenii pleacă de nu se văd! La mondenități la fel, nu mai prind… Publicul de radio e mai sănătos de când cu nebunia de la TV. Totul s-a schimbat. Presa era, acum ceva vreme, ca o biserică, gradul de încredere în presă, nevoia de exprimare, toate astea au fost acum un milion de ani, pe vremea dinozaurilor. Acum e altceva, e leisure, entertainment, totul e mai ușor, mai chill, frate, mai relax…

Mai relax? Că noi suntem foarte stresați…
Vezi, când spui asta cu “noi suntem stresați”, cine o spune, de fapt? Tu o spui! Despre tine!

Despre ce văd în jur…
Nu, nu, nu, e părerea ta, a unui individ, a unei făpturi, pe care o transformi în judecată de valoare fără să-ți dai seama. Care te face să te simți confortabil. “Noi suntem”. |n realitate, vorbești despre tine. TU ești stresată! Toți cei care enunță asta își spun propria durere. Neputând să și-o spună sincer, o îmbracă în hainele majorității. Fiecare om care spune “noi suntem”, se referă de fapt la sine.

Dar uneori, când oamenii zic “noi suntem”, se exclud din start pe ei înșiși…
Auzi, cu schizofrenia e greu… Eu sunt, dar eu nu sunt, dar cine sunt eu? |ntotdeauna este vorba despre “noi”. Toate acuzațiile pe care le facem în general vorbesc în realitate despre frica noastră. De fapt, ai vorbit despre tine când ai spus “noi suntem stresați” și poate am avea o discuție pe tema asta, dar trecem peste. Spun doar că e o afirmație goală, care mă enervează, e afirmația unei neputințe pe care “noi” o proiectăm imediat înspre ceilalți, ca să nu ne-o asumăm! Nu poți să soluționezi propria bubă și atunci o atribui celor din jurul tău. “Românii sunt”, “Țara asta este”, “Așa e-n România!”. Come on!

Te enervează rău clișeele astea?
Mă scot din sărite. Dacă dau peste ele în emisiune, fac ce-am făcut întotdeauna.

Le tai microfonul?
Fac ce-am făcut acum cu tine.M-am oprit și-am discutat despre enunț, nu dintr-un punct de vedere confortabil, nici pentru tine, nici pentru mine, dar dintr-un punct de vedere fair. Pe tine poate te-a derutat, poate te-a ajutat să înțelegi, iar pe mine m-a pregătit pentru următorul telefon.

Știi, când eram în liceu și ascultam emisiunea ta “13,14”, cred că așa am luat contact pentru prima dată cu sindromul Stockholm…(Gheorghe se amuză, uraaa!, am trecut cu bine peste moment!) Nu înțelegeam de ce femeile alea, după ce erai atât de “rău” cu ele, continuau să sune…

Pentru că voiau să demonstreze, întotdeauna e vorba despre asta. E natural. Ei, genul ăla de show și de retorică a fost specific acelei perioade. Astăzi nu ar mai prinde.

Sau nu mai ai tu chef?
Nici eu nu mai am, nu-mi place să reiau. De-aia și fac matinal. M-am bucurat foarte tare că m-a invitat Pro FM-ul, e exact The Place, dar de ce să reiau ceva ce am mai făcut până acum? Nu e o miză. Așa că te duci unde se înghesuie toată lumea să se bată: la matinal! Deși nu-ți convine, deși te dor oasele, deși urăști matinalul!

Ești un nocturn, nu?
Da, eu acum trebuie să mă trezesc la ora la care mă culc de obicei! Sunt ca omul de tinichea din Vrăjitorul din Oz, trebuie să mă dau cu ulei la încheieturi.

“Cel mai mare cadou pe care ți-l poate face un radio este libertatea”, spuneai. Acum te simți liber?
|ntotdeauna am avut libertate! Libertatea ți-o iei! E un teritoriu pe care-l cucerești încontinuu. O să sune așa, măreț, dar înainte (n. red. de Revoluție) n-am avut și din cauza asta sunt foarte interesat, sunt un apologet, un apostol al libertății.

Ți-ai imaginat cum ar fi arătat viața ta dacă n-ar fi fost Revoluția?
Cel mai bun scenariu: ajungeam director de școală, poate chiar de liceu. Aveam o căsuță la marginea orașului, cu o vie, unde mergeam cu prietenii în weekend (mâncam, beam, ne simțeam bine), aveam un TV color, un video, o mașină, iar în concedii, vara, făceam excursii in RDG, Cehia, Ungaria. Cu alte cuvinte, aveam o existență de succes.

Și cel mai rău scenariu?
Fugeam din țară. |n ’89 plănuisem ca în ’90 se fug din țară. Eram pregătit să fug în Turcia, în lagăr, după care speram să ajung în America. America din filmele cu Al Pacino, în care se strigă “And justice for all!”. Asta era țara în care aș fi vrut să trăiesc. Dar a venit ’89, ta-raaam!, surpriză! {i n-am mai avut niciodată dorința de a fugi. Altfel, dorința de a părăsi România o avem cu toții, măcar o dată pe lună. Iar în trafic, măcar o dată pe oră. Dar asta se întâmplă peste tot, și în Moscova, și în New York! Judecățile de valoare la adresa locului în care ne aflăm ne sunt la îndemână și ne fac să ne simțim mai bine.

Ce-ți place cel mai mult în România?
Libertatea! România ne oferă libertăți pe care țări din Vestul Europei au ajuns să nu le mai ofere. E surprinzător, dar noi suntem o țară mai liberă decât cele din jurul nostru. Da, mai întârziată, mai necivilizată… Dar ce, vandalii n-au mândria lor?

Ce nu-ți place aici, în afara clișeului cu “românii sunt stresați”?
Proștii. Dar asta e valabil peste tot.De fapt, dacă mă gândesc, îmi plac proștii. Dacă nu ar exista, nu ne-am simți mai bine. Păi, de ce râd oamenii la filme stupide cu babe care cad? Pentru că te simți eliberat că nu ești în locul babei care cade. Pentru că tu știi unde se pune cratima!

În ce relație ești cu lumea virtuală, cu Facebook-ul?
Bună. Patinez încontinuu, deschid dimineață netul automat, cred că pe zi trec prin vreo 40-50 de site-uri. Caut tot timpul. Caut narațiuni care să mă satisfacă…

Radiouri online asculți?
Nu, eu sunt cititor, eu am nevoie de scris, nu-mi trebuie muzică, sunet. |mi trebuie pagini. Altfel, nu mă tentează noile media. Sunt un profet al unei ere noi care nu înțelege ce-i cu credința asta, dar o simte, e acolo, în mijlocul ei. Netul este flamura libertății și felul în care evoluează e relevant; lumea a ajuns să se împartă în două: cei care au acces la net liber și cei care nu au. Pe de altă parte, rahatul cu accesul la informație mă enervează; nu cred în informație, cred în cunoaștere.

Dar informația nu e primul pas către cunoaștere?
Nu sunt pași, e cunoaștere sau nu, libertate sau nu.

Poți să ajungi direct în cunoaștere?
Cu droguri sau experiențe mistice. Altfel, nu.

Păi atunci ajungi cu niște pași, nu?
Pașii sunt tot cunoaștere. Ok, hai c-o dăm cu sofisme acum…
(râsete)

Bine, atunci să-ți zic altceva.“Sunt prea inteligent ca să fiu ascultat”. Recunoști?
Uff… despre cine vorbești?

Andrei Gheorghe, despre adolescenţă si alţi demoni

Despre un domn care a fost invitat la Lucian Mândruță în emisiune anul trecut și-a declarat asta…
Da, normal, trebuia să-i servesc ceva lui Mândruță! Este o dovadă de politețe și eleganță între noi, cei care facem media. Dacă eu nu ți-aș da răspunsuri acum? {tii cum sunt bestiile cărora le iei interviu și răspund cu “Mda” și “Nu”. Eu sunt din business, te respect și încerc să-ți dau conținut (n. red. thanks, Gheorghe!). Așa și cu Mândruță, încerc să-i dau lucruri care să-i facă emisiunea… însă, da, discursul meu e prea sofisticat. Dar e un discurs particular, în public încerc să ofer ceea ce trebuie. Cred că trebuie oferit entertainment. Oamenii nu înțeleg că, dacă vrei să vorbești de cultură, trebuie să faci în primul rând entertainment.

Nu poți să-i dai omului cu Dostoievski în cap…
E oribil să faci așa! Dar nici noi n-am citit Tolstoi din prima secundă! Am început cu Cireșarii.

Ai nostalgii?

Da, sigur, toți suntem nostalgici. E nostalgia tinereții, nu a vremurilor. În armată am urât fiecare secundă, după ce s-a terminat, a devenit subiect de conversație amuzantă. Dar în timp ce se întâmpla, tot ce-mi doream era să fug. Eu știam atunci ce voi face peste patruzeci de ani, dar acum nu știu ce o să fac peste două săptămâni. Am cincizeci și ceva de ani, la vârsta mea toți oamenii vorbeau de pensie. Se pregăteau de pensie. Atât era: doar pensia!  The Thing! Iar acum nu pot previziona viața mea peste 6 luni, realitatea se schimbă, totul e fluid.

Nu te… stresează incertitudinea?
Viitorul ne obligă la tot mai multe opțiuni și decizii. Dar noi asta am vrut! Ce vrei, să te duci într-un magazin în care e un singur fel de muștar, ca să nu fii stresat, oh my dear? Du-te-n pușcărie, unde n-ai nici un stres, ai mâncare, liniște, altcineva decide pentru tine, poți să scrii și-o carte, ieși fără riduri. Cui dorește să scape de stres, îi sugerez câțiva ani de pușcărie. Bine ai venit, Jilava dragă! Vrei stres, vino aici cu mine! Du-te la radio, unde trebuie să gândești în fiecare fracțiune de secundă, să gândești înaintea lor! Să fii viu, să trăiești până mori! Până la urmă, asta e finalitatea.

Știi ce vrei să faci mai departe?
Ce vreau să fac? Eu nu vreau să fac nimic! Mie nu-mi place să fac nimic. Dar eu în general răspund cu “Da” la ce mi se propune. Cred că aș fi fost cea mai bună prostituată!

Totuși, la ce spui “Nu”?
La lucruri care sunt împotriva a ceea ce mi-am construit eu în minte, împotriva narațiunii mele: să bați pisici, să chinui câini, să fii măgar, să nu dai banii înapoi, să nu te ții de cuvânt, să-ți argumentezi rahaturile tale aruncându-le în spatele celorlalți, la asta zic Nu. Dar zic pentru că eu am decis așa. Pentru că așa cred. Pentru că așa-mi place mie.

Sursă foto: arhivă Unica (foto Alex Gâlmeanu)

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

Google News Urmărește-ne pe Google News

Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!
Abonează-te la newsletter