Povestea impresionantă a Gabrielei Zoican, medicul român care la 59 de ani s-a alăturat misiunii umanitare „Medici fără frontiere”

La 59 de ani, medicul ginecolog Gabriela Zoican nu se teme să accepte provocări noi. Tocmai de aceea, s-a alăturat misiunii umanitare a organizației „Medici fără frontiere”.

Gabriela Zoican auzise de „Medici fără frontiere” încă din anii ‘80, când era la facultate. Cu toate astea, abia în anul 2019 a început demersurile pentru recrutare, când a simțit că „s-au așezat astrele”. În acel moment, obligațiile familiale ale Gabrielei deveniseră mai permisive, întrucât copiii săi erau „crescuți și la casele lor și fără gânduri de nepoți, deocamdată”. „Profesional îmi cam atinsesem potențialul maxim aici, aveam nevoie de o provocare, și a fi acceptată într-o organizație de anvergura MSF e o astfel de provocare”, a zis ea.

Reacțiile primite de la apropiații ei odată ce a luat această hotărâre au fost variate. De la bun început, soțul și copiii au susținut-o în toate demersurile necesare și au fost extrem de mândri când a primit prima misiunea. Mama ei, o femeie de 92 de ani, a fost însă îngrijorată la început. Cu toate acestea, într-un final i-a spus Gabrielei: „Du-te, mamă! O dată în viață!”. Colegii ei de muncă au avut reacții contrastante, după cum a povestit Gabriela: „Unii au fost de părere că e o nebunie să ieși din zona de confort la vârsta asta, alții mi-au cerut să le spun pașii de urmat că să poată intra și ei în program”.

Prima misiune a Gabrielei a fost în Yemen, unde nu doar că a contribuit enorm pe plan medical, dar a și întâlnit oameni care i-au dat peste cap convingerile pe care le avea odinioară despre diferite culturi și stiluri de viață. Despre toate aceste lucruri, și nu numai, ne-a povestit mai multe Gabriela, într-un interviu exclusiv.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Care a fost teama ta cea mai mare atunci când ai pornit la drum spre Yemen? Cum ai învățat să o domesticești?

Teama cea mai mare a fost că n-am să mă descurc. Provocările erau mari: să lucrezi într-un mediu nefamiliar, să vorbești într-o limbă pe care n-o stăpânești la perfecție și care nu e limba celor cu care interferezi zilnic, să te adaptezi la altă climă, la alt program de lucru, la altă patologie. Până la urmă, s-a dovedit că toate aceste temeri au putut fi depășite.

Povestește-ne despre un coleg sau o colegă de acolo care te-au ajutat în misiunea ta.

Ooo… aș vorbi despre toți.  Mi-e greu să aleg unul. Voi vorbi despre câțiva cu care lucram direct și despre câțiva cu care îmi petreceam timpul în afara orelor de lucru.

Dintre colegii din Yemen, care erau toți foarte bine pregătiți profesional și îndatoritori, o să vorbesc de Dr. Abrar, o tânără (și frumoasă) doctoriță generalistă, foarte bun diagnostician și foarte bun ecografist care lucra în serviciul de primire și vedea cazurile prezentate și stabilea care sunt de internat și care sunt de prezentat către medicul specialist. Au fost perioade când a lipsit, fiind la cursuri sau în concediu și, Doamne, tare i se mai simțea lipsa! Totodată era foarte bun vorbitor de engleză, asigura și comunicarea în limba arabă când era nevoie și conversațiile cu ea, pe orice temă, medicală sau nemedicală, erau totdeauna interesante și plăcute.

Dintre colegii din staff-ul internațional (expații) o să-l amintesc pe Ibrahim, medic generalist din Nigeria, foarte tânăr, dar deja de 7 ani în MSF și pe o poziție de coordonare, care nu doar era foarte competent profesional și bun manager, dar și o persoană cu foarte multă diplomație, înțelegere a relațiilor interumane și înțelepciune, mai mult decât inteligență, ceea ce pentru un tânăr de 34 de ani mi se pare mare lucru. 

O altă persoană din staff-ul internațional era Judith, din Uganda, coordonatoarea moașelor, cu care lucram în mod nemijlocit și care a fost de mare ajutor în munca mea zilnică de acolo.

Dintre cei cu care nu lucram în mod direct, dar locuind împreună, făceau parte din „familie”, vreau neapărat s-o evoc pe Helena, psiholog din Islanda, cu care mi-am petrecut multe ceasuri plăcute. Era la a șaptea misiune MSF, fusese în Afganistan și în Orientul Mijlociu și avea o „tolbă de povești” inepuizabilă. Mai trebuie să o pomenesc și pe Anca, din Norvegia, tot ginecolog, cu care am fost împreună doar vreo doua săptămâni (venise să mă înlocuiască) și care era născută în Romania și plecată din țară din 1984 și care avea și ea o poveste de viață extraordinara (trei copii mari, misiune în Afganistan în urmă cu doi ani) și un umor deosebit, care pentru mine era cu atât mai important cu cât nu necesita traducere.

Citește și: Zeci de bolnavi de cancer și diabet au fost înșelați în masă, comandând medicamente care nu se găsesc în România

Citește și: Inflația a ajuns la cel mai mare nivel din ultimii 18 ani

Citește și: Amenințare pentru mediul înconjurător din România: „În doi ani noi intrăm în colaps cu depozitarea deşeurilor”

Citește și: Președintele Consiliului Județean Hunedoara s-a dat drept pacient la Urgențe, după mai multe reclamații. Cum l-a tratat personalul medical

A existat vreo pacientă care să te emoționeze până la lacrimi?

Chiar până la lacrimi nu știu dacă am ajuns, dar o să-mi amintesc mereu de cazurile foarte grele, „catastrofale” chiar. Unul a fost în noaptea de Crăciun, când eram de seviciu la domiciliu și am fost solicitată pentru o sângerare după naștere. S-a dovedit a fi un caz foarte grav, care a necesitat intervenție chirurgicală la care am intrat cu medicul chirurg din Yemen și care a fost salvată „în extremis”. Cel mai mult m-a emoționat reacția surorii sale, care m-a așteptat la ieșirea din sala de operație și care m-a îmbrățișat la final cu o căldură pe care n-o mai experimentasem de mult. O altă pacientă, foarte tânără, a fost reinternată pentru o infecție după operația cezariană și a necesitat un tratament de lungă durată și foarte neplăcut, dar în vremea asta era permanent zâmbitoare și avea grija copilașului ei de câteva săptămâni cu o bucurie și o tenacitate absolut remarcabile.

Spune-ne un lucru care te-a surprins cu privire la traiul oamenilor din Yemen.

Faptul că, deși o mare parte trăiau o viață plină de lipsuri și privațiuni, reușeau să păstreze o seninătate extraordinară.

Au existat momente când, aflată într-o țară care se confruntă cu un război civil, te-ai temut pentru viața ta?

Regulile de securitate erau foarte stricte, deplasările se făceau totdeauna sub control și procedurile erau foarte clare, așa că răspunsul meu e nu, nu m-am temut pentru viața mea. Pe de altă parte, perioada în care am fost eu a fost relativ liniștită din punct de vedere a evoluției statusului beligerant, dar s-a agravat după plecarea mea, deci până la urmă e și o chestie de noroc. 

Ai spus că experiența din Yemen te-a făcut mai tolerantă. În ce sens ai devenit mai tolerantă, și ce anume crezi că a ajutat să devii astfel?

Poate nu „tolerant” a fost cuvântul cel mai potrivit. Mai degrabă am constatat că aveam o mulțime de prejudecăți în legătură cu diferențele dintre culturi, care s-au mai estompat când am fost în mijlocul unei lumi diferite, dar care e în fond atât de asemănătoare cu ceea ce cunoaștem noi, pentru că, de fapt, de oriunde ar fi și orice fel de educație ar primi, oamenii simt la fel și durerea, și alinarea, și dușmănia și prietenia.

Cum a fost pentru tine întoarcerea în România? A fost greu să revii la rutina ta?

Din fericire, revenirea acasă a fost fără peripeții, conform planificării (am avut colegi care la întoarcerea din misiune au fost siliți să aștepte zile multe, pentru că se închisese aeroportul din capitală din cauza războiului) și acasă nu mai e nevoie de „adaptare”. Pur și simplu revii la viața ta obișnuită, dar cu ceva în plus. De când eram încă acolo vizualizam în minte cum vor fi fiind întâlnirile cu prietenii și colegii de-acasă cărora le voi împărtăși experiența de-acolo, și într-adevăr această emulație m-a ținut mult și încă mă mai ține acum la peste două luni de la întoarcere.

Ce urmează pentru tine acum? Te pregătești pentru o altă misiune?

Regula este că după o misiune să ai cel puțin șase luni de pauză. După câteva luni voi relua demersurile pentru a primi o nouă misiune, dar a realiza asta nu ține numai de mine, ci și de nevoile organizației, de starea mea de sănătate, de situația de aici și de departe, deci nu știu decât că dacă voi mai fi chemată și mă voi simți în stare să plec, o s-o fac din toată inima.

Foto – Arhiva personală

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News