Permisul de poșetă la control, vă rog!

Opinie Simona Tache jurnalist: De ce poartă femeile-n poșetă atâtea lucruri ciudate e un mister nu doar pentru lumea din jur. E un mister chiar și pentru ele însele.
Dacă poșetele ar vorbi, ar fi o gălăgie de nu s-ar mai înțelege om cu persoană. S-ar auzi numai scâncete, numai nedumeriri, numai strigăte de ajutor, numai rugăminți: „Oare de ce port în mine o șurubelniță și o cheie franceză?“, „Nu mai suport să car 16 rujuri, dintre care unul singur a fost folosit, de trei ori, acum opt ani!“, „Cu ce-oi fi greșit să am buzunarele burdușite cu trei perechi de chei de la aceeași casă?“, „Azi am împlinit al patrulea flacon de Colebil. Ar trebui să sărbătoresc printr-o petrecere cu pastile. Să mai chem câteva poșete prietene și să ne pastilăm cu Colebil până ne pierdem mințile“.
Sunt absolut sigură că poșetele trăiesc adevărate drame, din cauza haosului pe care-l găzduiesc înăuntrul lor. Că cele mari și încăpătoare, cu aspect supraponderal, le invidiază pe cele mici și suple până la punctul la care, dac-ar putea, le-ar da în cap. Că unele se deprimă atât de tare văzând cum iau proporții pe zi ce trece, încât aleg să se sinucidă prin ruperea unei barete și aruncarea în gol de pe umărul cucoanelor care le poartă. Că, dac-ar putea, ne-ar îndesa și ele pe gât toate lucrurile pe care noi le îndesăm în ele. Să vadă, ne place? Nu cred că ne-ar plăcea. Și nu ne place nici că le torturăm pe ele, burdușindu-le cu inutilități, pentru că, prin ele, ne torturăm pe noi, dar acceptăm asta ca pe o fatalitate.
De fiecare dată când constat că poșeta mea a depășit cu 10 kilograme greutatea regulamentară, mă surprind visând la o instituție care să controleze cu strictețe acest fenomen.

La un fel de „poliție a poșetelor“, care să oprească femeile pe stradă, să le ceară să-și verse pe trotuar conținutul genții și să le amendeze în funcție de gradul de inutilitate a obiectelor descoperite acolo. Parcă ne și văd, sunându-ne preciptat și avertizându-ne reciproc: „Vezi că e filtru de poșete la Universitate!“. Parcă văd și agenții discutând politicos cu contravenientele: „Doamnă, de ce cărați după dumneavoastră, în poșetă, mașina de spălat?“ „… ăă, am luat-o acum două luni cu mine, că am fost la casa de la țară, unde n-am mașină de spălat, și am uitat-o apoi în poșetă. Mi s-a părut și mie cam grea și nu-nțelegeam de ce…“ „Și… stați așa… de ce mai aveți în poșetă o altă poșetă, la fel de mare?“ „Păi, dacă mi se rupe asta, ce fac?!“ „Doamnă, îmi pare sincer rău, dar aveți de plătit o amendă de 200 RON în 48 de ore. Sau una de 100 RON, dac-o achitați acum, pe loc… și primiți și patru puncte penalizare, iar dacă se mai repetă, vă ridicăm dreptul de a purta poșetă pentru cel puțin 30 de zile“.
Și le văd pe doamnele rămase pentru o perioadă fără permis de poșetă, apelând la prietene: „Dragă, mă duci și pe mine cu poșeta ta până la teatru? Că am bilete luate de-o săptămână și m-au lăsat ăștia fără permis și n-am în ce să-mi car placa de păr, trusa de bigudiuri, trusa de farduri, fixativul, șase perechi de ciorapi de schimb, în caz că mi se rup ăștia, o rochiță mai ușoară, în caz că mi se face cald, și două perechi de sandale, că nu mă pot hotărî de pe-acuma ce să asortez la rochiță“, „Te duc, dragă, dar fără placă de păr și bigudiuri, că nu am atâta loc în geantă, din cauza unui cric și a pompei de umflat roțile. Am avut pană acum două zile și, de-atunci, nu mai umblu fără pompă și cric“. „Hai, te rog eu, ia-mi și bigudiurile și placa, sunt moartă fără ele. Dacă mi se lasă buclele ce mă fac? Nu pot să stau așa
tuflită!“, „Oof! Biiine. Hai că vedem noi cum le înghesuim. Să fii gata la șapte, că vin să te iau“.

Ce frumos ar fi ca „poliția poșetelor“ să devină, într-o zi, realitate! Cu siguranță nu am ajunge să umblăm cu gentuțe mici în care să ne încapă doar telefonul și cheile. Tot am căra mașini de spălat în spate, rătăcite printre farduri, dar măcar ar fi distractiv.