:contrast(8):quality(75)/https://static.unica.ro/wp-content/uploads/2010/08/simona_tache_06.jpg)
Niciodată, în ultimii 20 de ani, nu m-am simţit mai rău în ţara mea, ca acum. Niciodată nu m-am simţit mai umilită, mai călcată în picioare, mai sfidată, mai scuipată…
între ochi de guvernanţi. Niciodată nu mi-am dorit să plec. Mi-era dragă România, cu toate neajunsurile ei, eram fanul umorului ei involuntar, mă simţeam prea ataşată de familie, de prieteni, de spaţiul în care m-am născut. Pentru prima oară, nimic din toate astea nu mai poate contrabalansa bătaia de joc şi umilinţa pe care o trăiesc în aceste zile.
La ora la care scriu acest post, ar trebui să fiu undeva la Casa de Pensii sau la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate sau la şomaj, să mă calc în picioare cu alte sute de mii de oameni plătiţi pe drepturi de autor, care la rândul lor îi calcă în picioare pe funcţionarii statului, obligaţi să aplice o ordonanţă pe care n-o înţeleg nici măcar cei care au dat-o, susţinută de nişte norme de aplicare care se bat cap în cap între ele.
Citeşte continuarea pe Jurnalul roz de Cazarmă al Simonei Tache!
Urmărește-ne pe :contrast(8):quality(75)/https://pasalau1.dev.unica.ro/wp-content/plugins/rro-feed/no-picture.jpg)
;'%3E%3C/svg%3E)
