:contrast(8):quality(75)/https://static.unica.ro/wp-content/uploads/2010/11/doncafe.jpg)
Ceasul suna de mama focului de ceva timp, însă n-am reuşit să fac nicio mişcare să-l opresc. Ştiam de seara că o să regret dacă-l aşez în celălalt colţ al camerei, dar…
până la urmă asta era şi ideea. Să mă determine să mă ridic din pat. M-am străduit cu greu să-l reduc la tăcere cu o pernă aruncată zdravăn înspre el. Reuşisem. În secunda doi, însă, îl căutam îngrijorată pe sub rafturile de cărţi unde, cu grijă, îl aşezasem cu o seară înainte. Mă trezisem.
De-aici totul mergea strună, de obicei. Cafeaua pe foc, un sandviş pe grabă şi eram gata de treabă. În dimineaţa aia, însă, am rămas fără cafea. Simţeam că o să-mi meargă rău toată ziua.
Am ieşit repede până la magazinul de la colţ şi, când să trec strada înapoi, un biciclist neatent m-a bruscat destul de serios, aruncându-mă cât colo. În timp ce cădeam, urmăream traiectoria pachetului de cafea, nu cumva să mă-ntorc acasă fără el.
Biciclistul, mai speriat ca mine de ce se întâmplase, m-a dădăcit până am ajuns înapoi acasă. Simţindu-se vinovat pentru ce făcuse, m-a scos a doua zi la o cafea. A insistat să fie Doncafe, aşa cum văzuse că-mi place. Nu numai că l-am iertat, dar am început să-l îndrăgesc.
De-atunci nu-mi mai beau cafeaua singură!
Acum ne facem planuri de mers la Barcelona. Ne-am înscris într-un concurs pe care Doncafe îl premiază cu un weekend de vis la un hotel de 5 stele. Va fi prima oară când mergem acolo împreună! Și când mă gândesc cum îmi începusem ziua…
Urmărește-ne pe :contrast(8):quality(75)/https://pasalau1.dev.unica.ro/wp-content/plugins/rro-feed/no-picture.jpg)
;'%3E%3C/svg%3E)
