4. Condamnaţi
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult si-o gaura de sarpe
sa merg în ea, tăcut şi umilit.
Ce să mai cânt când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat?
O lacrimă fiinţei mele daţi-i
Şi-o s-auziţi de omul scufundat.
M-aş îneca, m-aş stingeşi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.
Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prapadul întinzându-se îl vad
si nu mai e nimic sa mai reziste
acestei sinucideri în prapad.
De n-aş avea puterea diavolească
să înteleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.
Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.
Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.
Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântaretul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaura de sarpe,
rostesc un acatist si-un dezacord.
Ce sa mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce sa mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
Că nu există cale înapoi.
Voi nu vedeţi că nu mai aveţi ţară
Şi că străini vi-s pruncii, cobitori?
Învaţă ei ceva pe dinafară,
Dar n-au părinţi, ei au meditatori.
Voi nu simţiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
Şi iată, din aproape în aproape,
Noi suntem un pustiu nemuritor.
Din harpa mea ridicolă şi tandră,
Involuntar un cântec fără rang
Te cheamă lânga mine, hai Casandra,
Sărută-mi gâtul gata pentru ştreang.
Urmărește-ne pe :contrast(8):quality(75)/https://pasalau1.dev.unica.ro/wp-content/plugins/rro-feed/no-picture.jpg)
;'%3E%3C/svg%3E)
