„Orice femeie poate să facă faţa unei asemenea munci atâta vreme cât îşi doreşte.” spune Diana, însă recunoaşte că „e o viaţă sacrificată.” Telefonul ei este deschis „25 de ore din 24” şi poate suna la orice oră, indiferent că e zi sau noapte, indiferent că e weekend, Crăciun sau Paşte.
Dar cine a ales să intre în poliţie trebuie să-şi asume nişte riscuri, mai ales că nimeni, bărbat sau femeie, nu a ajuns în această meserie în necunoştinţă de cauză.
Diana recunoaşte că unii oameni sunt retincenţi când vine vorba să discute cu o femeie poliţist. Dar sunt mulţi şi cei care par mai deschişi în faţa ei decât în faţa colegilor bărbaţi. Victimele tentativelor de omor sunt mai comunicative în prezenţa Dianei, poate şi datorită capacităţii de empatie, calitate care este mai accentuată la femei decât la bărbaţi.
Am întrebat-o dacă o ajută faimoasa intuiţie feminină. „Nu cred în acest concept. Toţi oamenii au intuiţie, contează să o şi folosească.” Ce alte calităţi sunt necesare unei femei pentru a lucra la Omoruri? „Trebuie să-ţi placă meseria asta, să ai în suflet dorinţa de a face dreptate şi să-ţi fie tare dragă viaţa”, spune comisarul.
Am întrebat-o cum este pentru o femeie să vadă sânge, cadavre şi să asiste la autopsii. Răspunsul ei a fost simplu: „Ca pentru orice om”.
Nu crede că a fi femeie sau bărbat contează când ajungi la locul unui omor. „Trăim în prejudecăţi: bărbaţii sunt mai puternici, femeile mai slabe, bărbaţii plâng mai greu, femeile plâng mai uşor. Sunt simple prejudecăţi. Contează natura fiecăruia, felul cum suntem croiţi de la naştere.”
„Când o să pun mâna pe ăsta îl strâng de gât”
„Credeti că pe colegii mei nu-i impresionează ceea ce văd în anumite momente? Poate că femeile, fiind mai vorbăreţe, îşi exprimă mai mult temerile sau povestesc ceea ce au văzut, iar bărbaţii poate ascund mai mult în ei, dar de fapt suntem la fel de impresionabili.”
Indiferent că eşti femeie sau bărbat, ceea ce vezi la faţa locului te motivează şi mai tare să găseşti făptuitorul. „Au fost momente în care pur şi simplu mi-au dat lacrimile. Recunosc şi nu mi-e ruşine. Ai momente de revoltă, în care zici «când o să pun mâna pe ăsta îl strâng de gât» dar pe urmă îţi dai seama că atunci n-ar mai fi nicio diferenţă între tine şi el. Există o revoltă inclusiv în noi pentru că suntem oameni şi vedem ce a putut să facă un om altui om.”
Cel mai mult o impresionează cazurile în care victimele sunt copii sau nou-născuţi. De altfel şi colegii ei au aceeaşi reacţie, chiar dacă sunt bărbaţi. „Ne dăm seama că fiinţa aia nu a avut nicio şansă să afle ce înseamnă viaţa şi atunci revolta din noi se dublează.”
Ca orice poliţist, Diana participă la trageri lunare, în poligon şi trebuie să treacă probe sportive. De altfel, „sport” face în fiecare zi, căci criminalii nu se lasă prinşi cu una cu două. „Sunt cazuri când alergăm suspectul pe câmp sau prin pădure”.
Deşi poartă armă, pânpă acum n-a folosit-o niciodată, decât în poligon, şi speră să nu fie vreodată în ipostaza de a trage după cineva. Doar meseria ei este să apere viaţa, pe care a preţuit-o întotdeauna, însă de când lucrează la Omoruri a ajuns să o înţeleagă mai bine, cu bune şi cu rele.
Foto: arhiva personală
Urmărește-ne pe :contrast(8):quality(75)/https://pasalau1.dev.unica.ro/wp-content/plugins/rro-feed/no-picture.jpg)
;'%3E%3C/svg%3E)
