Interviu cu actrița Katia Pascariu: „Aleg de ceva timp să nu mai accept să fiu discriminată pe motiv de gen sau de profesie”

În cei peste 16 ani de carieră, actrița Katia Pascariu s-a implicat în numeroase proiecte de teatru educațional, printre acestea numărându-se și piesa „Copii răi”. Despre acest spectacol, dar și despre experiența sa în lumea teatrului și a cinematografiei, actrița ne-a vorbit într-un interviu în exclusivitate.

Care este proiectul sau care sunt proiectele de care ești cea mai mândră, proiectele prin intermediul cărora simți că ai evoluat în cea mai mare măsură și/sau care ți-au permis să transmiți cel mai mult?

Sunt colectivele din care fac parte sau cu care colaborez constant (Replika, Vârsta4, Macaz Coop., Stagiunea Politică, DramAcum), echipe pluri-artistice, interdisciplinare uneori, transgeneraționale, de care mă simt legată profesional și personal. Sunt persoanele de la care învăț constant, cu care am făcut cele mai tari chestii legate de teatru, sunt persoane de care mă simt legată pe viață. Activitatea și demersurile noastre artistice și politice reprezintă o parte majoră din felul în care aleg să-mi petrec timpul, vitală în evoluția mea.

Pe scena Premiilor Gopo de anul acesta ai subliniat importanța discursului actriței Viorica Vodă, care a declarat că a făcut psihoterapie ani de zile pentru hărțuirea din sistem. Care a fost experiența ta în domeniu, din acest punct de vedere, și ce sfat ai pentru tinerele care-și doresc să urmeze această carieră în România?

Eu m-am referit la respectul și empatia care au lipsit, în mod regretabil, cu desăvârșire de pe scenă și, mai exact, de la microfon în momentele ulterioare discursului Vioricăi. Era minimum ce se putea face. Apoi sigur că trebuie adresată tema, adresate subiectele re-stârnite de povestea ei, și i-am mulțumit pentru gestul curajos și am încercat să duc mai departe apelul ei la solidaritate.

Experiența mea personală nu e marcată de cele mai mari abuzuri, și am tot povestit despre ele. Aleg de ceva timp să nu mai internalizez, să nu mai accept să fiu discriminată pe motiv de gen sau de profesie. E greu, multe forme de abuz și hărțuire sunt aproape invizibile „cu ochiul liber”.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Sfatul meu merge dincolo de sfera artistică și de bula industriei noastre: să fie vocale, solidare, informate, să ceară și să ofere sprijin, după caz, să aibă încredere în propriul instinct când le zice că ceva nu e ok.

Tot în mai 2022 spuneai că ești un „cumul de privilegii și noroc” și că ai „prins de ceva timp curajul de a nu mai tăcea”. Ce ți-a dat încrederea să faci acest lucru?

Felul în care am fost crescută de părinți, anturajul și grupurile de prieteni și, mai târziu, colectivele artistice alături de care am lucrat și lucrez în majoritatea timpului.

În același interviu declarai că trebuie să-ți folosești cu „responsabilitate și atenție doza de notorietate” câștigată în urma rolului jucat în filmul „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”? Cum plănuiești să faci acest lucru sau cum l-ai făcut/îl faci deja?

Mă refeream inclusiv la ce și cum și cui răspund când dau interviuri, ce teme aleg să promovez, ce oferte profesionale accept, cum răspund faptului că am o mică platformă și că sunt persoane care mă solicită pentru anumite cauze.

În decembrie 2021 ai descris anii de la UNATC drept „neuniversitari, neacademici”. De când ai absolvit și până în prezent, ai idee dacă lucrurile s-au schimbat în bine/rău sau dacă au rămas la fel?

Sunt multe lucruri care merg mai bine, numai faptul că se vorbește despre asta… și e un mare plus. Eu, când am terminat, în 2006, am zis că nu mai calc în UNATC… După ceva ani am revenit ca spectatoare sau colegă, uneori… E mai bine și pentru că studenții sunt mai informați și mai vocali. Și garda de cadre didactice e, într-o oarecare măsură, mai re-formată sau vine cu alt vibe, și la nivel profesional-academic, dar și socio-politic. Sigur, mai sunt câțiva dinozauri care obosesc și treptat vor pleca și ei. Problema e că nu toți sunt în vârstă, adică sunt dinozauri tineri care mai au mulți ani în mediul academic.

„Copii răi” e un spectacol longeviv, pornit de la un reportaj despre un caz de violență într-o școală. Povestește-ne despre parcursul spectacolului și sensurile pe care le-a căpătat de-a lungul timpului, dar și despre munca în echipă pentru un astfel de proiect. De această dată joci în Piața Ferentari, la Zilele Caleido. Cât de diferită e această experiență pentru tine?

E un spectacol din 2011, atunci a avut loc și premiera textului Mihaelei Michailov. Între timp, textul are o viață proprie, foarte bună, locală și internațională. La fel și spectacolul nostru, jucat de zeci, poate deja de sute de ori, în spații convenționale de teatru, în multe locuri inedite, în săli de teatru, spații afară, în zeci de școli și licee, în subsoluri, săli de sport, de festivități… Acum are casa la Replika, el fiind inițial produs de Teatrul Luni de la Green Hours. Deci nu e ciudat să joc într-o piață. Pentru mine acest spectacol este o lecție permanentă despre teatru, viață, societate. Mă ține în priză și conectată la realitatea imediată, din teren… cum s-ar zice.

*Spectacolul cu acces gratuit va avea loc pe 28 august, de la ora 13:00, la Zilele Caleido, pe scena din Piața Ferentari.

Ce mesaje ți-ai dori să ajungă la cât mai mulți copii, profesori și părinți, atât în ce privește spectacolul, dar și în ceea ce privește relația dintre artă și educație?

E un spectacol gândit pentru publicul larg, pentru toate vârstele și profesiile… Spectacolul nostru ridică niște probleme generale, aduce teme educaționale în discuție. Noi nu vrem să arătăm cu degetul, dar vrem dezbatere și dialog. Prin empatie și participare cred că reușim să mobilizăm lumea să discute cu mai multă grijă și răbdare, mai multă emoție și respect. E despre cum nu suntem niciodată doar buni sau doar răi și dacă vrem schimbare și un mediu educațional mai bun, mai incluziv, trebuie să identificăm problemele, dar apoi să avem grijă cum ducem „lupta” mai departe.

Unde te regăsești cel mai mult, jucând pe scenă sau în fața camerelor de filmat?

Greu de zis, viața mea e legată mult mai mult de teatru; e deja spațiul meu sigur și activitatea mea cotidiană, dar sper să am mai multe experiențe și în film, în cinema și poate și televiziune… nu știu.

Cum vezi viitorul teatrului și cinematografiei în România?

Îmi doresc să fie relevante pentru timpurile pe care le trăim, curajoase, să iasă proiecte frumoase, să fie populare și accesibile, forme artistice vechi și noi care caută și se caută în timp ce și inspiră. Văd un viitor angajat, activ și activist, asta sper.

Care a fost momentul acela greu pe care l-ai depășit și care te-a făcut omul de azi?

Să exist pe „scenă” iar și iar, cu bune și rele.

Ce compromisuri/sacrificii cere o carieră în actorie?

N-ar trebui să facă asta, dar probabil că pentru femei perioada când devin mame și anii de după sunt foarte complicați (eu nu am trăit asta, nu știu dacă e așa sau nu… dar bănuiesc). Și mai sunt probleme legate de opțiuni artistice, politice… Totul e să le și ai.

Care este cel mai mare vis al tău?

Pacea.

Care este mantra după care te ghidezi în viață?

Hai, hai că nu mai e mult!

Credit foto: Nicu Lazur

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News