:contrast(8):quality(75)/https://static.unica.ro/wp-content/uploads/2009/09/Jurnal_pacatos_Bono.jpg)
Scriu acest jurnal între două avioane, fiind în plină vacanţă, după un sezon epuizant, ce a însumat nu mai puţin de zece luni! Zece luni de nopţi pierdute, zece luni de şedinţe de sumar zilnice, zece luni de căutări de subiecte…
Am sperat că în această vacanţă mă voi odihni îndeajuns de mult încât să rezist în următoarele zece luni, dar acum sunt mai sigur ca niciodată că voi începe noul sezon la fel de obosit. Pentru că nu am chef să mă odihnesc, nu am chef să dorm, nu am chef să stau liniştit. Mi-am împlinit un vis. Am zburat 1.800 de kilometri pentru a vedea un concert U2. Am avut norocul de a sta la 20 de metri de Bono, The Edge, Adam Clayton şi Larry Mullen Jr, pe gazonul protejat al fantasticului Amsterdam Arena. Prietenii mei ştiu deja, e timpul s-o aflaţi şi dumneavoastră: dacă se întâmplă să crăp, din varii motive, să ştiţi că am părăsit această lume fericit. Un lucru este clar: în materie de muzică nu mă mai poate impresiona nimic. Din păcate, alternativa Michael Jackson, singura capabilă să-mi schimbe ierarhia în materie de showuri live, nu mai este posibilă.
„Bună seara, Amsterdam!”
Un show U2, într-un oraş precum Amsterdam, pe un stadion care îţi taie răsuflarea, este un eveniment pe care merită să ţi-l treci în CV. Se vorbeşte foarte mult despre distanţa ce ne separă de lumea civilizată şi, rostită la televizor, în talk-showuri pretenţioase, sau grohăită de politicieni care se acuză reciproc, pare o propoziţie golită de sens. Când eşti acolo, în lumea civilizată cu adevărat, percepi diferenţa cu toate celulele. În Amsterdam, un concert U2 este ceva normal şi firesc. Cum normal este zâmbetul vânzătorului de la magazin. Cum firesc este ca poliţistul de intersecţie, sau cel călare, să te ajute să găseşti pe GPS-ul iphone-ului adresa căutată. Cum normală e amabilitatea cu care taximetristul te îndrumă spre colegul lui, care este primul în coloana de taxiuri. Cum firesc este domnul în costum sau doamna în fustă elegantă, călare pe nelipsita bicicletă. Cum normale sunt gagicile în vitrine şi fireşti bordelurile legale, cu medici şi toate măsurile de protecţie, pentru a pleca pe deplin satisfăcut. Cum normal şi firesc este salutul lui Bono: „Bună seara, Amsterdam!”. Fără poticneli, fără încurcături, fără confuzii. Simplu, civilizat, normal şi firesc.
Bono are dreptate
Nu vom auzi niciodată acest salut la Bucureşti. Și ştiţi de ce? Pentru că Bono este mai mult decât un simplu artist. Este un activist înrăit al normalităţii. Iar România este prea departe de ceea ce se înţelege prin normalitate. Vă propun un experiment: opriţi-vă din citit şi aruncaţi o privire dincolo de universul dumneavoastră intim. Câte lucruri normale vedeţi?
Bono are dreptate: în România nu e loc de cântat. Pentru că România nu este loc de trăit. Fugiţi, oameni buni, cât mai aveţi timp!
Dan Capatos
Urmărește-ne pe :contrast(8):quality(75)/https://pasalau1.dev.unica.ro/wp-content/plugins/rro-feed/no-picture.jpg)
;'%3E%3C/svg%3E)
