Află mai multe despre abuzul femeilor în cuplu!

De Revista Unica, pe

Se spune că sabia nu taie capul plecat. Ce citeşti printre rânduri e că, de fapt, nici nu îl respectă prea mult. Ai nevoie de un avertisment?
Ai putea uşor să crezi că femeile abuzate trăiesc în filme departe de al tău. Nu poţi decât să le compătimeşti de la distanţă. Probabil, asta pentru că nici nu e foarte clar de unde până unde se întinde abuzul. Ca să ştii de ce trebuie să te fereşti şi ce e inacceptabil, află mai multe despre abuzul la feminin, comis  în cuplu, de ce e femeia predispusă a fi victimă şi care sunt principalele semnale de alarmă.

Un cuplu „sănătos“

Într-o viziune larg răspândită, cuplul este o unitate între doi oameni pe care numai ei pot să o distrugă şi, în definitiv, să o controleze. O astfel de viziune ar însemna că oricine şi orice ar fi în afara cuplului nu îi poate atinge pe cei doi şi că, mai mult, orice se întâmplă în cuplu este responsabilitatea celor doi implicaţi direct în această relaţie. Ceea ce e parţial adevărat; doar că atunci când lucurile scapă de sub control, tăcerea şi rezolvarea problemelor în doi nu e cea mai bună soluţie. Atunci când apar probleme, şi cuplul pare că trece prin momente şi acţiuni grele, e chiar recomandabil ca măcar unul să ceară ajutorul cuiva din afară. Atlfel, problemele tind să se acutizeze şi să se repete la nesfârşit, dacă sunt atât de profunde, încât nu pot fi rezolvate. Astfel de concepţii adesea conduc spre idei mult mai generoase despre ce e ok să se întâmple în cuplu şi ce nu. E vorba despre toate acele lucruri care pot trece neobservate şi care constituie, de fapt, tratament necorespunzător. Sau abuz. De ce poate fi trecut cu vederea un abuz? Un motiv ar fi că avem limite prea laxe – considerăm multe lucruri ca fiind ok, deşi nu-i chiar aşa. Glumele fizice, aparent nevinovate, poreclele un pic răutăcioase, discuţiile despre cheltuieli –  toate sunt la limita fină dintre normalitate şi abuz. Sigur că aici contează tonul, contextul şi „perseverenţa” comentariului sau acţiunii. De asta e foarte uşor, mai ales pentru cineva care e implicat într-o astfel de situaţie, să confunde un atac direct la integritatea proprie cu „doar o joacă de-a noastră”. În mare parte, asta se „datorează” şi faptului că jena e un sentiment ce cuprinde persoana care este ţinta abuzului.

E nevoie de doi pentru tangou

Abuzul poate fi întâlnit sub mai multe forme. De la cel mai evident, ai zice, abuzul fizic, şi până la abuzul psihologic nu e o distanţă foarte mare. La asta a contribuit într-o oarecare măsură şi dorinţa de egalitate între parteneri, dusă la extrem şi neînţeleasă: raportul de forţe a coborât pe plan fizic şi ceea ce era la început o joacă  nevinovată se poate transforma într-un meci nedrept. Unele femei, în dorinţa de a arăta că pot şi că sunt la fel de rezistente ca un bărbat, se angajează în jocuri fizice mai dure decât ar putea duce de fapt. Şi uite-aşa „consimţământul” e gata.
Abuzul psihologic e încă şi mai subtil; ceea ce poate începe ca o critică „constructivă” poate degenera, cu puţin ajutor, în săgeţi otrăvite de răutate şi chiar jigniri în toată regula. Dacă partenerul le sancţionează ca fiind nedrepte, agresorul poate oricând fie să dea înapoi, spunând că nu era decât o glumă sau că nu voia decât să ajute, fie să persiste în abuz, profitând de vulnerabilitatea celuilalt.
Cuplul presupune intimitate şi, de multe ori, şi vulnerabilitate; înseamnă să te descoperi în faţa celuilalt aşa cum eşti, cu bune şi rele, cu puncte tari şi puncte sensibile. Ce face celălalt cu asta e responsabilitatea lui de aici încolo; totuşi, e dreptul tău să te aperi dacă simţi că e cazul.
Niciodată, în nicio relaţie sănătoasă, nu există dreptul vreunuia asupra celuilalt. Aşa că orice lucru care te face să te simţi abuzată e demn de luat în considerare. Dacă ai vreo îndoială cum că ţi s-ar întâmpla şi ţie, nu e cazul să tolerezi în tăcere, ci să faci ceva ca să te eliberezi de povară. E adevărat că nimeni din afară nu poate înţelege amestecul de jenă cu durere şi stupoare pe care îl simte persoana asupra căreia se comite abuzul. Totuşi, dacă nu faci ceva în sensul ăsta –  măcar să discuţi cu cineva – nu te vei putea elibera de visul urât (sau chiar coşmarul) prin care treci din motiv că lumea preferă să „nu se bage”. Din păcate, însă, de cele mai multe ori, în jocul ăsta psihologic al abuzului, ambii parteneri joacă un rol la fel de important.

Moştenirile Evei

Jocul presupune două roluri: victimă şi agresor. Nu se poate iniţia jocul dacă nu există ambii protagonişti. Aşa că, trebuie spus de la început că rolul de victimă e la fel de negativ ca şi cel de agresor. În jocurile mai complicate, despre care nu vom vorbi acum, intervine şi un al treilea rol, de salvator, un rol care nu face altceva decât să întreţină interacţiunile dintre „personaje”.
Deci, revenind la rolul de victimă – să facem cunoştinţă cu moştenirile Evei. Este femeia „programată“ să îndure încă din cele mai vechi timpuri? Structura arhaică aşa indică. Doar că, dacă acest comportament de supunere a fost valabil cu mult timp în urmă, nu se mai potriveşte în contextul societăţii actuale şi, ca atare, e disfuncţional.
Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

Google News Urmărește-ne pe Google News

Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!
Abonează-te la newsletter