Interviu: Ana Ularu a lucrat cu Jennifer Lawrence şi Jeremy Irons

Actriţa în vârstă de 28 de ani i-a dat replica lui Bradley Cooper în filmul „Serena“, unde joacă rolul amantei acestuia, iar filmul aşteaptă lansarea anul acesta.
Ana a jucat în ultimele 12 luni alături de trei laureaţi ai premiului Oscar  -Jeremy Irons ,în „Familia Borgia“, Jennifer Lawrence şi Susanne Bier (regizoare) – în „Serena“. Cum au decurs filmările alături de undele din trele mai mari vedete de la Hollywood, dar şi ce ne mai pregăteşte Ana, citiţi în numărul de august al revistei Unica, pe piaţă din 24 iulie!

Citiţi continuarea interviului în revista UNICA, numărul de august!

UNICA: Ce fel de desfăşurare de forţe presupune un serial precum “Familia Borgia”? Probabil e cu atât mai greu cu cât e vorba de o producţie istorică…
ANA ULARU: Într-adevăr, producţiile istorice sunt cât se poate de solicitante, cu atât mai mult cu cât vorbeşti despre oraşe premedievale, despre ţări şi culturi cu arhitectură evoluată diferit, cu obiceiuri vestimentare sau sociale specifice şi unice. E un colos scenografic şi nu numai, e impecabil. Şi probabil costisitor, dar asta e o altă discuţie. Am avut şansa să lucrez cu Gabriella Pescucci, un idol pentru cineva crescut în mediul meu, şi cu echipa ei creativă, make-up artişti şi „parucchieri“ senzaţionali.

Ce a trebuit să înveţi cu privire la rolul rolul Charlotte d’Albret?
Evident, m-am documentat înainte, am eu sistemul şi rigorile mele.
Am venit cu propunerea de accent pe care am confruntat-o cu regizoarea Kari Skoglund şi cu o Dialect Coach care mi-a devenit prietenă. Am lucrat cu coregrafa pentru scena balului, alături de dansatori. Şi am primit câteva trucuri de la minunata Pescucci vizavi de atitudinea faţă de costum. Eu cred în a întreba, în a nu crea anacronisme şi note false. E şi foarte distractiv să afli lucruri şi să le încerci, îţi îmbogăţesc jocul şi joaca.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Te-ai apropiat de Holliday Grainger şi François Arnaud. De câte ori se întâmplă să legi prietenii pe platouri?
Mi s-a întâmplat rarisim să nu mă înţeleg cu colegii pe platouri. Fie actori sau echipă. Nici nu-mi aduc aminte de vreun eveniment neplăcut  vreodată. Intri într-un proiect cu o armată de oameni, urmează să înfruntaţi greutăţi, creative sau de alta natură, oboseală, nervi. Îţi trebuie umor şi deschidere mentală, iar calităţile astea două apropie mereu oamenii. Poate că nu legi prietenii pe viaţă, sau poate că da, dar ce să nu optimizezi o experienţă dacă poţi? Eu sunt foarte prietenoasă de felul meu, nu pot să inventez sau să mă joc dacă suntem băţoşi şi impersonali. E o meserie care se face cu sufletul, cu mintea, cu umorul, cu inefabil şi neuroni.

Cum îţi dai seama că un rol e pentru tine?
Mă uit mai degrabă la poveste. Dacă îmi place ce vrea să spuna filmul, ce lume intenţionează să creeze, sunt interesată de un rol indiferent de importantţa lui. Îmi place să fac parte din lucruri în care cred. ŞI, din nou, nefiind genială, dacă povestea mă deranjează sau mi se pare greu de acceptat nici nu o să pot face un rol bun. În „Diaz“ o jucam pe Gala, o fată spanielă din grupul de protestatari, am avut zece zile de filmare, rolul era mic, dar credeam în film. Voiam să fac parte din acel manifest.

Încă o apariţie marcantă în cariera ta este cea din filmul “Serena”, in regia lui Susanne Bier. Ce rol interpretezi aici?
Rachel e fata în casă în cadrul afacerii cu cherestea a lui George Pemberton, interpretat de Bradley Cooper, şi amanta lui, apoi mama fiului său.

Cum ai lucrat cu Susanne Bier?
Minunat. E genul de regizor foarte puternic, determinat şi, în acelaşi timp, flexibil. Ştie cum să conducă un actor şi acceptă idei, preţuieşte sensibilitatea şi mecanismul actoricesc. Nu am văzut-o niciodată oboistă, dezinteresată sau funcţionând altfel decât optim. Eu recunosc că am fost fascinată de ea de la început, am trăit primul şi singurul moment de a fi „starstruck“ din viaţa mea în prezenţa ei. Îi iubeam filmele dinainte de a-mi fi imaginat măcar că aveam să dau o proba şi apoi să lucrez cu ea.

Acest rol te va expune şi mai mult decât ai fost până acum. Ai idee ce te aşteaptă?
Nu pot proiecta ce se va întâmpla, mi se pare absurd şi, din păcate, nu am o mentalitate atât de practică. Nici nu-mi place să mă gândesc la alt rezultat decât filmul propriu-zis. Am emoţii, evident, sper că am spus adevărul şi am făcut un personaj frumos.

De fapt, ce e mai important? Să fii mulţumită de un rol pur şi simplu reuşit sau să fi fost selectată în producţii sonore?
Ambele sunt importante. Parte din mine vrea rolurile bune, nu contează dacă producţia e mai „obscură“ sau independentă, vrea contexte speciale, unice. Dar există mereu, contrapunctul, nevoia de a fi vizibil, de a funcţiona într-un mediu în afara limitei tale de confort. Vreau ca traseul meu să împletească armonios aspectele astea două. Nici măcar nu e o dihotomie, filmul e film până la urmă, limbajul, efortul şi energia depusă au acelaşi motor şi acelaşi efect.

De cine/ ce depinde succesul tău? Cum îţi priveşti propriile reuşite?
Nu prea vorbesc de succes. Nu fac bilanţuri. Dau probe, le iau sau nu. Dacă nu, încerc să mă gândesc ce nu a funcţionat, să găsesc alternativa la ce aş fi putut face pentru că asta îmi menţine sşi mintea ageră şi muşchiul imaginaţiei alert. Dacă iau, mă apuc de treabă. Privesc meseria asta ca pe o meserie, cu mândrie, dar şi cu umilinţă. Astăzi eşti important, mâine te uită. E un eseu excelent numit „In Defence Of Actors“, care vorbeşte despre cât de nesigure sunt bucuriile  în domeniul nostru. Ştiu doar că totul depinde de mine şi de o cantitate de noroc ce-mi e acordată. Sunt orgolioasă, nu aş face niciodată compromisuri. Nu aş accepta ceva ce nu merit.

Din afară, pari o persoană puternică, o femeie hotarata. Unde sunt punctele slabe?
Nu-mi place să vorbesc despre punctele slabe. Cei apropiaţi mie mă cunosc şi mă înţeleg, la public e bine să ajungă personajele şi atât. Dar hai să zicem că poate orgoliul, poate severitatea, poate sensibilitatea absolut exagerată. Şi poate încrederea acordată altora mult peste capacitatea sau disponibilitatea lor.

Pe 23 august e programată lansarea filmului „Sunt o babă comunistă“. O alăturare interesantă între tine, Luminiţa Gheorghiu şi Marian Râlea. La ce să ne aşteptăm?
E a treia sau a patra colaborare a mea cu Luminiţa Gheorghiu, suntem prietene de familie, o iubesc şi o apreciez nespus. Sunt mândră de ea, de forţa şi determinarea ei. Mă bucură fiecare succes, o consider un erou blând şi un revoluţionar. Iar pe Marian Râlea îl iubesc din copilărie. Sunt o fană a amândurora. Merg la spectacolele lor. A fost o experienţă tandră şi frumoasă  faptul că mi-au fost părinţi în film. Sunt minunaţi! Şi cred că împreună am spus exact povestea încrederii şi sprijinului din cadrul unei familii.

Descrierea filmului italian „Index Zero“ intrigă. Ce fel de film e şi cum e rolul tău?
După cum am spus – science fiction, distopie, semi-orwellian. Se joacă în engleză, iar Eve a mea e unul dintre personajele foarte speciale care mi-au fost oferite. Eve e esenţial umană cu toate că e ceva pur animalic în alchimia ei, arhetipal, teluric femeie şi parteneră a bărbatului ei.

Cum e să te confrunţi atât de des cu situaţii şi oameni noi?
Din fericire, am devenit mult mai sociabilă. Am fost mereu timidă şi destul de retrasă, de introvertită, eu cu pasiunile şi bucuriile mele. Asta în adolescenţă. Dar mi-am ascuţit adaptabilitatea, am rafinat propriocepţia şi relaţionarea la situaţii mereu noi sşi la oameni mereu noi. Observ că am tot mai multă energie, forţă şi răbdare pe măsură ce cresc.

Cum arată vara ta dupa un an atât de plin? Mai urmează ceva?
Încă nu ştiu. Niciodată nu ştiu ce urmează. Deocamdată îmi trăiesc vara lucrând. Sunt plecată de pe 1 mai, foc continuu, repetiţii, am intrat direct în filmări. Şi încă mai am! Scene grele! Să vedem. Vara trecută am fost în Portugalia în vacanţă. Poate anul aăsta mergem altundeva. Îmi place de mor să călătoresc!

Tocmai ai implinit 28 de ani. Cum ai sarbatorit si daca e sa-ti faci bilantul cu ce ai realizat pana acum, ce-ai spune? Ce-ai scoate, ce-ai lasa, ce-ai vrea pana la pragul “Marelui 30”?
Am sărbătorit prin muncă. O să pastrez callsheet-ul zilei mele de naştere. Dimineaţa am adus bomboane întregii echipe. Seara am oferit un pahar de şampanie echipei italiene cu care locuiesc la acelasşi hotel. Simplu, calm, frumos. Din nou, nu fac bilanţuri. E bine că lucrez, mă bucur că am avut un an plin, aştept cu nerăbdare urmatoarele filme şi următoarele roluri pe care încă nu le cunosc. E frumoasă incertitudinea asta, chiar dacă e apăsătoare uneori. E viaţă. Nu văd niciun prag în nicio vârstă. E o evoluţie firească şi de neoprit, nu mă tem de vârstă pentru că e nevoie de actori în oricare moment al vieţii lor.

Cum îţi „manageriezi“ profilul actoricesc? Cum crezi că trebuie să evolueze imaginea ta?
Sunt actor. Asta am vrut să fiu mereu, am muncit pentru asta, am făcut sport, am învăţat limbi străine, am încercat să mă perfecţionez. Drumul a fost sşi e greu, dar paşii îmi aparţin exclusiv. Nu am fost niciodată „Iubita lui X“, nu am luat-o pe scurtături în carieră, nu am căutat să obţin lucruri decât pe merit profesional. Sunt foarte strictă cu asta şi respect artiştii creaţi pe propriile puteri şi propriile victorii şi înfrângeri. Imaginea – asta e un termen foarte al epocii noastre, e o mutatie a unui termen ce defineste rezultatul  unui act organic în ceva care defineşte mai degrabă o minciună, o alcătuire a unei iluzii. „Imagine” de „vedete”, mă dezgustă parada asta interminabilă de mediocritate care îşi cerşeşte cu disperare şi note sparte sfertul de oră de celebritate.
Eu am grija să-mi fac treaba şi să nu fac lucruri în care nu cred, să nu spun lucruri fără importanţă pentru mine, să nu mă trădez. Coloana vertebrala şi răbdare. Flutur încă steagul unui idealism şi mă bucur că am fost crescută bine, cu principii sănătoase şi cu dragoste faţă de artă.

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News