Andi Vasluianu: “Pot să joc un spectacol de mii de ori. Pentru că nu-i același spectacol, niciodată nu-i același.”
Cât de des meditezi?
La-nceput aveam un ritual, dar acum meditez peste tot, oriunde. Și la volan. Nu mai pot să trăiesc fără asta, e ca un duș. Și mi se-ntâmplă și pe șcenă. Atenția mea se ascute, devine atât de clar totul, și nu mai sunt distras de altceva. Și lucrul ăsta nu se-ntâmplă tot timpul, dar când se-ntâmplă, e un moment magic. Eu chiar am senzația că de multe ori trăim într-o mare iluzie. Ori în trecut, ori în viitor, dar niciodată aici, acum. Cu cât meditezi mai profund, îți dai seama că toți suntem la fel, că el are timpul lui, tu ai timpul tău. Asta nu-nseamnă că nu mă enervez uneori.
Ești impulsiv?
Da, mă enervez. Pe neputință, pe neputința mea. Dar după ce mă liniștesc îmi dau seama că în realitate nu sunt neputincios, pur și simplu mă blochez într-o chestie. E ca și cum aș parca mașina într-un loc și m-a blocat unul în spate. Dar de fapt tot eu mă blochez și-n spate. Nu durează mult starea asta, și la asta lucrez, să termin cu tâmpeniile astea. Cumva, trăitul ăsta în prezent mă face să trăiesc la maximum și o ceartă, mă duc cu totul acolo.
Ai jucat în Kowalski, scurtmetrajul lui Andrei Crețulescu, care e filmat dintr-un singur plan secvență. A fost complicat?
Mi s-a părut chiar mai simplu pentru mine ca actor, pentru că se construiește mai ușor personajul. Când filmezi pe bucăți de multe ori e greu, pentru că trebuie să îți faci legăturile în cap; până se schimbă lumina, tu trebuie să fii la o altă temperatură, la temperatura care urmează după momentul precedent. A fost greu din alte puncte de vedere, din cauza acțiunilor multiple pe care le aveam de făcut, dar altfel, nu.
Unde te simți mai confortabil? În fața camerei sau în fața publicului?
În ambele locuri. Am avut o discuție cu soția mea la un moment dat, și i-am spus că eu fac meseria asta pentru mine, n-o fac nici pentru public, nici pentru nimeni. Și ea a zis că sunt egoist, dar pe urmă a înțeles că nu e chiar așa. Nu din egoism o fac, pur și simplu eu cred că dacă n-o fac pentru mine, îl mint pe public. Și în timp am început s-o fac mult mai mult pentru mine, mult mai adânc, să mă conving pe mine când fac lucrurile alea, să cred în ele pe bune, să deșurubez lucrurile, și să le construiesc. Gestul ăla pe care îl fac are un sens, și pe bune eu vreau să cred în sensul acestui gest, și tot așa. Nu am treabă cu publicul, nu-mi face rolul mai bun, nu m-ajută cu nimic real în meserie. În schimb, m-ajută la un schimb de energie care se petrece în timpul unui spectacol, și asta-mi place foarte tare. Nu-mi place publicul care vine la hăhăială, la teatru de revistă, cei care uită să-și închidă telefoanele, nu-nțeleg de ce oamenii fac asta, am senzația că e o lipsă atât de puternică de respect.
Foto: Radu Chindriș
Urmărește-ne pe :contrast(8):quality(75)/https://pasalau1.dev.unica.ro/wp-content/plugins/rro-feed/no-picture.jpg)
;'%3E%3C/svg%3E)
