Poveste reală: "Căţelul Dony i-a redat viaţa bunicului"

Poveste reală: „Căţelul Dony i-a redat viaţa bunicului”

Fac parte din familie şi sunt iubiţi pentru dragostea necondiţionata pe care o ofera. Dar caţeii ne pot salva, iar povestea Georgetei confirma asta.
„Oare câte dintre noi, copile fiind, nu ne-am dorit un caţelus? Ei bine, pentru mine cel puţin, sa am un caţelus a fost mereu una dintre cele mai mari dorinţe. Era un vis aproape imposibil de realizat, dat fiind ca locuiam la bloc. Pe când aveam vreo 6 ani, am capatat doi caţei, pe care am fost nevoita sa-i ţin în garaj. Dar nici ei n-au fost sa fi e ai mei. Galagioşi, şi-au semnat «paşaportul» catre alţi stapâni. Dar, anul 2009 a venit cu surprize.
Una calda, alta rece…
Pe atunci, terminam clasa a VIII-a si se apropia ziua mea de nastere. Bunicii s-au gândit sa îmi cumpere un câine, în semn de mulţumire pentru ajutorul acordat într-o perioada grea a familiei. Bunicul facuse o comoţie cerebrala, în urma careia a paralizat pe partea dreapta. Nu putea vorbi, nici mânca. Eu locuiam cu bunicii atunci, parinţii fiind ocupaţi cu serviciile lor. Împreuna cu bunica ne împarţeam timpul între serviciu, respectiv scoala, si stat la spital cu bunicul. Aşa au trecut luni de zile.
Dar a venit si clipa externarii. Bunicul se putea deplasa numai cu ajutorul unui cadru, folosinduse doar de mâna stânga, caci cu dreapta nu era în stare sa ţina nicio lingura. Îndopat cu fructe si medicamente, a început sa-şi revina treptat. Numai ca se simţea neputincios. Barbatul zdravan, puternic, semeţ de odinioara refuza sa-şi accepte condiţia de bolnav. Nu mai voia sa iasa din casa, deşi plimbarile îi erau intens recomandate de medici. Îi era pur si simplu rusine sa fi e vazut aşa. În acest context, a aparut noul membru al familiei noastre, Dony.
Leac pentru trup şi suflet
Mi-am dorit mereu un câine de talie mare, inteligent, frumos, dar docil şi iubitor. Iar labradorul reprezenta opţiunea ideala. Primele doua-trei saptamâni, m-am ocupat doar eu de el. Îl scoteam afara şi îl luam peste tot cu mine, caci era pui. Numai ca a început sa creasca şi nu-i mai puteam face faţa. Pe de alta parte, avea nevoie de mişcare, caci era plin de energie. Singurul capabil sa se ocupe de el ramânea bunicul. Aşa ca a preluat aceasta sarcina zilnica. Pentru Dony a lasat ruşinea la o parte. Iar plimbarile lor au devenit tot mai lungi şi mai amuzante. Între timp, viaţa bunicului meu s-a schimbat în bine. Acum, la 68 de ani, poate sa faca treburi casnice şi chiar sa sudeze! În 4 ani, un câine i-a redat viaţa bunicului meu. Au legat o prietenie frumoasa şi sunt de nedesparţit! Câinii-miracol nu exista doar în filme, ci sunt printre noi. Unul e la bunicii mei.”