Minciunile și viața de cuplu

Ne mințim pe noi înșine, îi mințim și pe ceilalți. În fiecare zi ne spunem minciuni, în primul rând nouă înșine. Mintea noastră se întoarce către noi și ne spune povești. Noi, psihologii, le numim autoamăgiri, raționalizări sau mecanisme de protecție ale psihicului – sunt strategii prin care rezistăm uneori unor crude realități.

Am folosit aceste autoamăgiri ca să supraviețuim. În lagăre de exterminare, în războaie, în relații toxice. Negarea unei realități, autoamăgirile au rolul de a ne proteja uneori de o realitate mult prea dureroasă. Ne păcălim mintea că ne iubește, că nu ne înșală, în ciuda evidențelor…

De ce mințim? Minciunile, ca strategii de supraviețuire

Mințim ca să obținem, mințim ca să ne ferim de pedepse. Mințim pentru a ne spori confortul (cel puțin pe termen scurt), mințim de teamă, mințim pentru a mai alunga puțin durerea. Așadar putem începe să acceptăm și să ne relaxăm. Cu toții mințim. Cu toții învățăm să mințim.

Există numeroase studii care au analizat acest comportament. Ca să cităm unul dintre ele, desfășurat de Universitatea din Massachusetts, într-o conversație, când vrem să fim plăcuți și să părem competenți, 60% dintre noi nu se pot abține și mințim cel puțin o dată la 10 minute.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Citește și: E timpul să vorbim despre deblocările erotice

Copilăria și minciuna

Încă de mici, copii fiind, nici nu știm că începem să mințim. Alternând între a trăi într-o lume reală și o lume imaginară, este dificil pentru un copil de 2 sau 3 ani să distingă între ce este cu adevărat real sau imaginar. Un copil poate înțelege prin pedeapsă că ceva nu este în regulă. Că a ascunde, a nu spune adevărul din realitatea adulților este un lucru rău.

Tot în copilărie ni se spune că Moș Crăciun există apoi mai târziu suntem învățați că acest Moș simpatic este un mit. Și suntem dezamăgiți. Ne sunt spuse povești cu zâne și eroi, apoi, crescând, aflăm că aceștia nu există decât în cărți, filme sau în imaginația unui copil.

Privind învățarea unor norme de conduită socială, părinții ne pot ajuta și aici: Nu este politicos să spui că nu îți place cadoul primit…

Apoi mai apar și beneficiile: Cine a mâncat toată Nutella? – Gigel… sau pisica! poate răspunde candid o fetiță de 3 ani. Copii fiind, inventăm ca să scăpăm de o pedeapsă. Și învățăm.

Din păcate pentru unii copii, aceștia pot învăța minciuna observându-și părinții, când aceștia se mint, își ascund unuia altuia diverse lucruri. Să nu știe tatăl tău că… poate fi începutul.

După cum știm, mediul în care trăim își pune puternic amprenta asupra personalității, principiilor, valorilor și comportamentelor noastre. Apoi, ca adulți, trăim într-o cultură a știrilor false, a publicității care promovează produse de o calitate adesea îndoielnică, trăim într-o eră a manipulărilor politice, acum și în mediul online.

„Niciodată nu se minte atât de mult ca înaintea unor alegeri, în timpul unui război sau după o vânătoare”, declara omul de stat francez Georges Clemenceau.

Minciunile nepedepsite ne pot face să creștem frecvența lor

Teoriile învățării ne spun că avem tendința să repetăm minciuna ca pe oricare alt comportament care ne-a adus beneficii. Ce am învățat în copilărie putem aplica și în viața de adult, în cuplurile noastre.

Mai trist – arată cercetările – este faptul că, mințind și având beneficii, avem tendința să repetăm acest comportament, ca pe oricare altul.

Și mâncatul dulciurilor ne umple de endorfine, dar pe termen lung apar consecințele negative. Și cu toate astea putem continua. Și să mințim.

Minciunile de pe canapeaua mea

În cabinet, unii oamenii aleg să mă mintă fiindcă le este teamă sau rușine. Teamă că aș putea să gândesc ceva negativ despre ei, teamă că aș putea să mă supăr pe ei și chiar să pun capăt terapiei. Poate fi și un test: mă mint până câștigă încredere în mine. Când observă că păstrez confidențialitatea terapeutică și nu dezvălui partenerilor sau părinților compor­tamente interzise încep să capete curaj și să vorbească despre ele. Când se simt accep­tați, și nu criticați, înțeleși, și nu blamați, poate începe schimbarea.

De regulă pot fi clienți vizitatori, care nu sunt motivați să-și schimbe anumite comportamente. Îi am în vedere pe cei ale căror comportamente îi fac să sufere pe cei din jurul lor. De exemplu, pe cei cu diverse dependențe, cum ar fi: consumatorii de alcool, marijuana, gambling – jocuri de noroc – sau cu anumite practici sexuale.

În terapiile de cuplu am observat că mințitul este legat în special cu înșelatul, unul dintre parteneri ascunzând acest lucru, cu impact negativ asupra terapiei și relației de cuplu. Odată ce-mi dau seama, îl rog pe cel implicat să aleagă între a spune partenerului și a întrerupe terapia, altfel e ca și cum aș lucra cu o bombă cu ceas pornită.

Citește și: Dependenți de gândire

Există diferențe între femei și bărbați? Cine minte mai mult?

Același studiu al Universității din Massachusetts citat mai devreme – condus de psihologul social Robert S. Feldman – ne arată că minciunile diferă în conținut, însă nu în cantitate. Pare că nu există diferențieri între cele două sexe. Mințim însă diferit în ceea ce privește conținutul.

Bărbații mint în special ca să se pună într-o lumină pozitivă, în timp ce femeile mint mai mult pentru a-i face pe ceilalți să se simtă bine, folosind așa-numitele minciuni albe.

Minciunile ne pot afecta funcționarea creierului

Într-un studiu publicat în 2016 în Nature Neuroscience, înșelăciunile afectează creierul, putându-ne influența să spunem mai multe minciuni în viitor. Când spunem minciuni s-a observat o activitate mai accentuată a amigdalei, porțiunea din creierul emoțional implicată în producerea fricii, a anxietății și a răspunsurilor emoționale, inclusiv a sentimentelor de vinovăție când mințim.

În schimb, când subiecții cercetării au participat la un joc care presupunea câștigul unor sume de bani păcălindu-și partenerul, au observat că amigdala își scădea activitatea. Mai mult, dacă subiecții nu aveau consecințe negative ale comportamentelor lor de înșelare/păcălire, aceștia aveau tendința de a adăuga și mai mult senzațional, amplificând treptat conținutul minciunilor.

Ce minciuni acceptăm în cuplu, ce minciuni respingem?

Ocazional, cu toții mințim. Să trăim lângă un mincinos patologic este o decizie personală și implică alegerea. Sunt totuși și minciuni acceptate social și care nu sunt neapărat pedepsite. Vorbim despre minciunile albe, când preferăm să nu spunem adevărul ca să nu supărăm persoana res­pectivă. Îmi stă bine cu rochia asta? Am mai slăbit? Ce alegem să răspundem?

Sau uneori sunt valorizate persoanele care folosesc adecvat, în funcție de context așa-numitele minciuni altruiste – când alegem să nu spunem adevărul, pentru a-i salva de la o pedeapsă pe ceilalți. În copilărie poate îi salvam de la pedepse pe ceilalți frați, acum poate ni se întâmplă la serviciu să vrem să ajutăm un coleg sau o prietenă.

Care sunt minciunile periculoase, nepermise?

Minciunile care ne pun calitatea vieții sau chiar viața în pericol. Minciunile prin care ne sunt ascunse consecințe ale unor comportamente cu repercusiuni negative asupra confortului emoțional al unui cuplu sau al unei familii, asupra calității vieții materiale. Știm cu toții de gambleri împătimiți care au pierdut case, averi, ascunzând patima lor.

În cuplu, poate cele mai dureroase minciuni sunt cele care atacă încrederea și siguranța emoțională. Viciile pot fi acceptate și suportate perioade mai lungi, însă înșelatul afectează grav calitatea vieții de cuplu, fiindcă ne poate declanșa frica de abandon, poate reactiva traume din copilărie, ne activează suferințe adânci emoționale și somatice.

Cum schimbăm? Cu toții putem avea un judecător intern care ne supraveghează vorbele, conflicte interne se nasc în fiecare zi. Să spun adevărul acum sau nu, să mă ascund sau nu? Zilnic, tentația minciunii pune o presiune pe fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi avem uneori nevoie de un poligraf intern. Să putem merge să ne testăm în interiorul nostru înainte de a vorbi, de a alege ce spunem.

Copiii învață să mintă mai ales într-o atmosferă de teamă, teroare sau critică, extrem de autoritară. A alege să spunem adevărul ca adulți implică asumare, curaj. Ca adult, presupune a avea curajul de a alege să crești emoțional, a alege să dezvolți relații armoni­oase, a alege să lupți cu fricile tale. Cum spunea Nicolae Iorga: „Omul liber este acela care n-are nevoie să spună nici o minciună.”

Recomandare lectură

Psihologia minciunii. Speranța de a vindeca răul uman, de M. Scott Peck, colecție: Biblioterapia. Preț: 50 lei www.curteaveche.ro

De-a lungul timpului, problematica minciunii a fost dezbătută în mare parte de filosofie și religie. Această carte prezintă perspectiva unui psihoterapeut cu o viziune interdisciplinară. M. Scott Peck duce discuția despre minciună mult mai departe și o analizează într-un spectru inedit: ca simptom și cauză a răului.

Cazurile clinice prezentate în carte, deși la prima vedere pot fi catalogate ca maladii psihice, la o analiză mai amănunțită nu pot fi înscrise în standardele psihologiei și psihiatriei. Un tur de orizont asupra naturii umane, un dialog deschis între psihologie și religie, extrem de interesant pentru oricine interesat de științele sociale.

Vezi şi cine a fost Nicolae Iorga!

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News