Alia – frumuseţea trece prin Burka

Din spatele hainelor care îi acoperă trupul, Alia s-a simţit dintotdeauna deasupra tuturor femeilor, mai cu seamă a celor dezbrăcate. Poartă vălul islamic de la 15 ani.
S-a căsătorit la 19. Locuieşte în România din 1992. Are 38 de ani şi niciun regret legat de religia care instituie reguli văzute şi nevăzute, neînţelese şi blamate de milioane de oameni.
Cu o zi înainte de interviu, pe la prânz, Alia era la mall, cu cei patru copii (trei fete şi un băiat), la o plimbare de duminică. Acolo a prins-o una dintre cele cinci rugăciuni zilnice obligatorii, instituite prin Coran. S-a retras lângă vitrina unui magazin, a pus jos o bluziţă şi s-a rugat. Timp de cinci minute, cât a durat ca ea să-şi trimită rugăciunea către Alah, trecătorii curioşi au filmat-o cu telefoanele mobile. Alţii s-au limitat la priviri piezişe şi mici grimase. Nu vezi în fiecare zi, în Băneasa Shopping City, o femeie stând la rugăciu-
ne în văzul lumii agitate, care se plimbă cu sacoşele în mână de la un magazin la altul.
Şi, chiar dacă mulţi români şi-ar face cruce dacă ar vedea-o, ziua în amiaza mare, îngânând versuri din Coran şi ridicându-şi mâinile spre cer în public, pentru Alia Alhamdani e ceva normal ca ora rugăciunii să fie respectată. Ca orice musulman pios, nu face nicio excepţie – fie că e în parc, împreună cu cei mici, pe stradă, în supermarket, la medic, pe aeroport, în avion sau în maşină, ora de rugăciune e la fel de sfântă ca rugăciunea însăşi. Nimic nu e mai presus, spune Alia, decât respectarea religiei în care s-a născut. Religia care i-a dat vălul.

La etajul unei case din cartierul Colentina, aproape de ieşirea din Bucureşti spre Urziceni, Alia a pregătit un ceai de iaso-mie, poate, poate s-o îmbuna dimineaţa ploioasă de mai. În biroul aglomerat cu cărţi, biroul soţului, medic la Spitalul Clinic Fundeni, înainte să-mi povestească despre viaţa din spatele vălului, femeia bagă în priză un reşou, ca să nu ne îngheţe picioarele rămase fără pantofi la intrarea casei – loc de întâlnire şi de rugăciune a musulmanilor din Capitală.

Născută în Yemen, crescută în Arabia Saudită

Ten măsliniu, curat, ochi căprui-închis şi-un zâmbet cald, de zici că te cunoaşte de ani buni. Bănuiesc eu că şi părul e închis la culoare. Îmi confirmă că aşa e, dar nu pot decât să o cred pe cuvânt. Alia poartă un hijab cu nuanţe de bleumarin şi alb, asortat la o tunică din jeans, încheiată cu nasturi mari şi prinsă cu un cordon la mijloc. E timidă. În timp ce vorbim, îşi freacă palmele şi se joacă cu inelul lat, din aur, de la mâna stângă. Doar câteva diacritice şi, din loc în loc, nişte timpuri verbale o mai despart de limba unui român autentic. Vorbeşte repede, apăsat şi cu zâmbetul pe buze.

Alia s-a născut în Yemen, a copilărit în Arabia Saudită (una dintre cele mai conservatoare ţări islamice) şi s-a căsătorit cu un musulman venit la studii în România. Unul din cei 12 copii ai familiei, femeia din faţa mea aproape că mă face să mă simt prost că nu am la fel de multă credinţă ca ea. Şi nu are nevoie de câteva ore de curs ca să mă convingă că ea – nu vorbeşte în numele altora – poartă vălul din dragoste pentru Islam. Avea 15 ani când şi-a pus prima dată vălul pe cap. Oficial. Până atunci, se jucase cu hijabul, nikabul şi burka, toate – tipuri de văl islamic din dulapul mamei, aşa cum eu probam pantofii cu toc ai mamei mele, când eram mică şi voiam să mă fac mai repede mare. Alia ştia exact cum se înfăşoară vălul în jurul capului şi al gâtului, testase de atâtea ori pe păpuşi. În plus, învăţase şi la şcoală. În Arabia Saudită, unde a locuit până acum 19 ani, Alia a purtat mai mereu burka – vălul care acoperă întreaga faţă, şi nikab – care lasă la vedere doar ochii. Spune că nu a obligat-o nimeni niciodată. Aşa văzuse în casă, aşa făcea.
Din dragoste pentru Allah. „Vălul înseamnă respect pentru religie şi pentru ţara în care te-ai născut. Eu, acasă, mergeam la şcoală îmbrăcată într-o rochie lungă până la pământ. Când am ajuns în clasa a VII-a, ştiam deja ce înseamnă vălul, cum şi când trebuie purtat şi, mai ales, cât de important e să-l porţi. Recunosc, mică fiind, am avut şi eu zile în care  ţineam vălul ascuns în geantă, printre cărţi.
Nici tata, nici mama nu mă certau, dar îmi explicau că asta e dorinţa lui Allah – femeia să se acopere când iese din casă.“

Burka şi libertatea

„Ştii cum învaţă o musulmană să-şi prindă şi să poarte vălul? La fel cum o europeană învaţă să folosească fardurile, imitându-şi mama“, spune Alia zâmbind. Niciodată n-a fost straniu pentru ea să meargă pe stradă fiind acoperită în totalitate.
Dintotdeauna, singurii care au avut dreptul să o vadă cu capul descoperit, cu mâinile la vedere sau cu o fustă mai scurtă au fost membrii familiei – mamă, tată, fraţi, surori şi alte câteva rude apropiate. În rest, pentru toată lumea corpul ei e un mister. Aşa cum sunt alte milioane de trupuri de femei musulmane din toată lumea. „Pentru mine, anormal e să ai trupul la vedere în faţa celor pe care nu-i cunoşti. Eu, sincer, dintotdeauna m-am simţit mai deosebită când purtam burka. Nu frumoasă. Ci foarte frumoasă. Iar frumuseţea mea este doar pentru cei dragi mie. În spatele acestui veşmânt, burka, cel care nu lasă aproape nicio bucăţică de piele la vedere, poţi să zâmbeşti, să te bucuri, să fii tristă, să faci ce vrei. Eşti tu cu tine şi nimeni nu ştie ce e în spatele vălului. Acoperită din cap până în creştet, eu mă simt mult mai liberă. Nimeni nu mă cunoaşte, nimeni nu mă vede, nu atrag priviri pe care nu mi le doresc. Eu pot să atrag şi îmbrăcată dacă vreau. Frumuseţea se vede, şi numai din mers, din gesturi sau din glas. Frumuse-
ţea este despre a simţi.“

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Nuntă după o săptămână

Despre a simţi a fost şi căsătoria Aliei. Soţul, Abu al-Ola Nagi al Ghithy e unchiul nevestei fratelui Aliei (iar nevasta fratelui e nepoata soţului). Nu se ştiau decât din poze atunci când tânărul student la medicină în Bucureşti a venit acasă, în Arabia Saudită, ca să se însoare. „Am simţit că ne ştiam de-o viaţă, cum se spune aici, în România. La noi, poţi sta şi o lună, şi trei, ba chiar mai mult, până la nuntă. Timp în care cei doi tineri se pot cunoaşte, pot discuta, dar nu pot locui împreună. Noi am fost rapizi. Joia asta a venit în vizită, iar joia următoare, nunta. Ne-am grăbit, pentru că soţul îi spusese deja tatălui meu că trebuie să facem totul repede, el era obligat să se întoarcă, după vacanţa de vară, înapoi la studii, în România. La petrecerea de logodnă, viitorul soţ vine cu daruri pentru viitoarea soţie şi pentru familie; stau puţin împreună, apoi femeile petrec separat, iar bărbaţii, separat. Nunta a fost oficiată la moschee, de către un imam. După ce m-a întrebat dacă sunt de acord cu căsătoria, tata s-a dus la moschee şi, în numele meu, pentru că îmi era tutore, a participat la ceremonie. Până la apus, bărbaţii au sărbătorit cu muzică separat de noi, femeile. Apoi, soţul a venit la mine, împreună cu tatăl lui, am făcut poze… şi gata. Am plecat la hotel! Eram soţ şi soţie. Am mai stat în Arabia Saudită o lună, apoi am venit aici.“ „Aici“, Alia a renunţat şi la burka, şi la nikab.

Ajunsă pe aeroportul Otopeni, în august 1992 (luna viitoare, familia Aliei împlineşte fix 19 ani de România), tânăra de numai 19 ani a făcut ceea ce fac mulţi musulmani care ajung în ţări mai puţin obişnuite şi cu alte rase, religii, orientări sexuale – a ales să fie discretă. „La începutul anilor ’90, în România, oamenii
nu erau familiarizaţi cu femei acoperite în totalitate. Aşa că am decis să port doar hijab. Aş fi atras prea mult atenţia, iar asta nu îi este plăcut lui Allah. Allah vrea dragoste, respect şi discreţie. Aşa că primii paşi pe pământ românesc i-am făcut purtând hijab, un pardesiu şi pantaloni.“

Mai puţine tentaţii

Pe măsuţa de cafea din biroul domnului doctor, cana cu ceai de iasomie e încă plină. Alia o foloseşte ca să-mi explice cum e cu cele patru soţii pe care le poate avea un musulman. „În Coran, scrie că îi e permis să ajungă şi la patru. Dar eu spun aşa: ţi-am dat cana asta cu ceai, e plină, ai voie să o bei toată. E posibil, dacă o bei pe toată şi dacă mai ceri una sau două, să-ţi facă rău. Dar dacă bei jumătate sau dacă o bei pe toată, liniştită, o să trăieşti mult şi bine. Tu ştii cât poţi duce. Aşa e şi cu soţiile la musulmani. Mai multe soţii înseamnă mai multe responsabilităţi, şi nu oricine îşi permite să ţină patru soţii, eventual cu câte o casă pentru fiecare. Pentru că dacă una dintre neveste vrea o casă numai a ei, bărbatul e obligat să le ofere aceleaşi condiţii şi celorlalte. E permis să ai patru neveste, dar trebuie să ai şi bani.“ Alia e singura soţie a familiei. Mama ei a beneficiat de acelaşi tratament. Sunt rare cazurile în care bărbaţii musulmani îşi mai permit luxul de a avea mai multe soţii.
La fel cum, spune Alia, rare sunt şi ţările în care mai există respect pentru religie. Modernitatea a adus cu ea libertatea femeilor musulmane de a merge prin lume cu capul descoperit până la căsătorie, şi nu până la prima menstruaţie, aşa cum cerea tradiţia. „Cred că acum avem multe probleme de familie şi din cauza modului în care tratăm religia. Când toate femeile umblau acoperite, soţia era cea mai bună, pentru că nu exista tenta-   ţia. Dacă femeile nu s-ar mai dezbrăca aşa de uşor, bărbaţii nu ar mai cădea aşa de uşor în păcat.“

Tipuri de văl islamic

Burka (burqa). Cel mai restrictiv văl. Acoperă întregul corp. Femeia vede doar prin intermediul unor orificii în material, realizate în zona ochilor.
Niqab. Lasă liberă doar zona din jurul ochilor. Se poartă cu un accesoriu care acoperă părul, asemănător unei năframe. Poate fi adăugat un văl doar pentru ochi, astfel că niqab devine aproape o burka.
Chador. E purtat în public de femeile iraniene, e o mantie care acoperă întregul corp, lăsând liberă doar faţa.
Shayla. O năframă lungă şi dreptunghiulară, populară în regiunea Golfului. E petrecută pe creştet şi
înfăşurată în jurul umerilor.
Hijab. Lasă liberă întreaga faţă, dar acoperă părul şi zona gâtului.
Al-Amira. Văl din două piese. Una dintre piese e strânsă pe cap, iar a doua o acoperă parţial pe prima şi lasă liberă doar faţa.
Khimar. Văl lung, până la talie sau până la genunchi. Acoperă complet părul, gâtul, umerii şi lasă liberă faţă.

ŢĂRILE LUMII FAŢĂ CU LIBERTATEA RELIGIOASĂ

Belgia. Pe 27 aprilie 2010, Belgia a devenit prima ţară din Europa ce a adoptat o interzicere la nivel naţional a burqa. Interdicţia se aplică pe stradă, în clădiri care oferă servicii publice etc.
Franţa. În urmă cu şase ani, s-a interzis purtarea simbolurilor religioase evidente în şcolile şi în clădirile guvernamentale. Pe 11 aprilie 2011, a intrat în vigoare legea care interzice purtarea burqa şi niqab în toate locurile publice. Asta se întâmplă într-o ţară ce are între patru şi şase milioane de locuitori de religie musulmană.
Germania. Opt din cele 16 landuri ale Germaniei impun restricţii în privinţa purtării hijab. Berlinul a interzis toate simbolurile religioase în institu- ţiile publice, inclusiv crucifixele.
Olanda. Deşi o anunţase din 2006, Olanda nu a introdus până acum legea care să interzică vălul islamic. Diferite instituţii au interzis niqab, deoarece „împiedică contactul vizual, care certifică respectul reciproc“.
Turcia. Una dintre puţinele ţări cu majoritate musulmană în care a fost interzisă purtarea vălului islamic în şcoli şi în universităţi.

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News