Cum să fii o mamă leneșă. Interviu cu autoarea Anna Bîkova

De Adina Rosetti, pe Sâmbătă, 27 ianuarie 2018, 09:18 Ultimul update Luni, 19 octombrie 2020, 13:35

O mamă leneșă înseamnă, în viziunea Annei Bîkova (pedagogă, psihologă și autoare de succes din Rusia), să crești un copil independent, capabil să aibă grijă de el însuși și să-și asume responsabilități. Am stat de vorbă cu ea cu ocazia lansării cărților sale în România și am aflat o mulțime de lucruri utile și interesante pentru orice părinte .

Când și cum ați descoperit, în experiența personală, beneficiile de a fi o „mamă leneșă”?
Am lucrat în grădinițe, am văzut copii diferiți și sisteme diferite de educație ale părinților. Am observat o legitate: copiii părinților care făceau prea multe reproșuri erau mai puțin independenți, cu mai puțină încredere de sine.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Cea mai mare teama a mamelor din ziua de azi este că nu sunt „destul de bune”, că nu fac totul perfect, că nu sunt (chiar fizic) întotdeauna alături de ei. Cum am putea trece peste aceste temeri?
În primul rând, trebuie recunoscută existența acestei temeri. Trebuie să fie numită „năzuință spre ideal”. Să ne aducem aminte că idealul, prin definiție, nu poate fi atins. Mereu există, ipotetic, o opțiune mai bună.
„Trei ore nu am fost alături de copil. Mi-am permis să mă duc cu soțul la film. Deci nu sunt o mamă suficient de bună.” sau „Am comunicat cu copilul, dar a fost o comunicare simplă, putea să fie una formativă, deci nu sunt o mamă suficient de bună.” sau „I-am citit copilului o enciclopedie și m-am bucurat că am avut o comunicare formativă, dar mai apoi am citit pe un forum că alte mame le citesc copiilor enciclopedii în engleză și chineză, deci din nou nu sunt o mamă suficient de bună.”
și chiar dacă mama învață chineză cu copilul, oricum își va găsi ceva de reproșat… Teama trece dacă începeți să o ironizați.

Se vorbește mult despre conceptul de „părinți-elicopter” și despre faptul că puștii zilelor noastre ajung foarte târziu la un grad de independență pe care bunicii noștri îl aveau deja la vârste mult mai fragede. Cum vi se pare acest fenomen?
Observ curioasă și elaborez ipoteze despre ce va fi mai departe. Când vine la noi în vizită, bunica neapărat îl conduce pe fiul meu cel mic la școală, deși, de regulă, el merge neînsoțit. E deja în clasa a treia și din clasa întâi merge singur la școală. Până la școală sunt numai 700 de metri, dar bunica e mai liniștită dacă îl conduce. Bunica, la vârsta lui, mergea la o școală aflată la 8 km de casă. și nu pe o stradă luminată dintr-un oraș mare, ci traversa o pădure întunecoasă, pentru că școala era în satul vecin, și drumul cel mai scurt până acolo era prin pădure. Când îi aud povestirile din copilărie, sunt șocată. La șapte ani să paști vacile? în zilele noastre, sunt oameni care nu-i permit unui copil de șapte ani să iasă la plimbare cu câinele. Societatea parcă a trecut dintr-o extremă în alta. Sper ca în curând părinții, după ce au fost o vreme în extrema cealaltă, să facă câțiva pași în urmă și să accepte calea de mijloc.

Ce părere aveți despre obsesia părinților pentru „performanța școlară” a copilului? Cât de mult trebuie să ne facem griji în legătură cu asta? Copiii sunt cu adevărat interesați de acest aspect al performanței sau sunt mai degrabă stresați și împinși de la spate de părinți?
Sunt adulți care vor neapărat să facă carieră. Pentru ei e important să fie cei mai buni în domeniul lor de activitate. Asemenea adulți cresc adesea copii pentru care e important să învețe foarte bine la școală. Ei au avut o motivație personală de a deveni cei mai buni elevi din clasă. Asemenea elevi învață bine chiar dacă părinții nu le cer note mari. De unde provine această motivație personală atât de fermă pentru succes? Nu știu. Bazându-mă pe diverse cercetări, sunt din ce în ce mai mult înclinată să cred că se nasc așa. Este un tip anume de personalitate. Sunt adulți ale căror interese se află în alte domenii. Nu au ambiția de a face carieră. Se mulțumesc să se afle într-o funcție nu foarte înaltă, cu un salariu stabil. Au o viață echilibrată, liniștită. Cel mai probabil, la școală nu au avut nevoie de note mari. Nu au avut o motivație personală pentru succesul la învățătură. și dacă nu există o motivație personală la învățătură, atunci notele bune sunt adesea o urmare a presiunii părinților.

Ce nevoie au părinții de succesul la învățătură al copiilor?

Părinții narcisiști trebuie să se laude cu copilul lor. Copilul ca o prelungire a propriei persoane. Reușitele copilului ca o confirmare a reușitelor părintelui. Ei cred că uite, omul acesta are o funcție înaltă pentru că a terminat cândva școala ca elev eminent. Dar atunci nu se ține deloc seama de alți factori. Aceşti părinţi reduc totul la o formulă simplă a succesului: „învață foarte bine și vei fi fericit când vei fi mare.” Doar toți părinții doresc fericirea copiilor. Dar realitatea e mai complicată și fericirea diferă de la om la om, nu depinde direct de notele de la școală. Desigur, nu putem să-i spunem unui elev: „Dacă nu vrei, nu învăța”. Este nevoie de un minimum de educație, dar putem elimina tensiunea suplimentară. Putem să avem o atitudine mai calmă în privința notelor, mai ales dacă copilul nu are nicio motivație față de succesele școlare.

Un aspect foarte discutat în România este cantitatea și calitatea temelor care se dau pentru acasă. Părinții și copiii se plâng deopotrivă că sunt multe, repetitive și anoste. Cum ar trebui să fie temele pentru a nu fi percepute ca o povară, atât pentru copii, cât și pentru părinți?
Visez să nu mai fie nicio temă pentru acasă. Sau să fie foarte simplă, astfel încât copilul să o poată rezolva singur. Acum temele sunt concepute astfel încât părinții să fie implicați în proces. Când băiatul meu cel mare era la școala primară, temele erau foarte simple. Să citești și să repovestești un text, să faci un desen, să scrii niște exemple. Acum băiatului mai mic i se dă să facă un eseu pe tema „animalul meu de companie”, să inventeze o problemă care se rezolvă prin metoda reducerii la același numitor, să găsească ghicitori și proverbe despre fenomene ale naturii, să facă schema circuitului substanțelor în natură pe o pajiște. Despre ce este vorba? Despre fotosinteza? Sau despre circuitul apei în natură? Trebuie să citesc manualul, să caut informații suplimentare pe internet, iar mai apoi să-i explic fiului meu. Sunt tare bucuroasă când e vacanță, pentru că atunci nu sunt teme pentru acasă.

Multe teorii de parenting sunt împotriva oricăror forme de recompensă sau pedeapsă în educația copiilor. Sunteți de acord sau, dimpotrivă, le considerați niște instrumente utile?
Recompensele și pedepsele pot fi extrem de eficiente. Dar nu mi-aș construi sistemul de educație numai pe ele. Cred că pot fi folosite numai în cazuri extreme, când celelalte metode nu funcționează.
Un bărbat mi-a povestit odată că copiii lui primesc dulciuri numai ca recompensă. Dacă erau ascultători, atunci primeau o bomboană. și câinele mele primește ceva bun când îmi îndeplinește corect comenzile. Și l-am întrebat pe respectivul bărbat: în acest caz, prin ce se deosebește educația de dresaj?

Care este cea mai eficientă metodă de a comunica cu un copil care „nu ascultă”? Este cea mai frecventă problema cu care se confruntă părinții…
Și eu au vrea să cunosc această metodă. Dar mi-e teamă că nu există. Nu există un mod universal, eficient pentru toți copiii. Pentru fiecare copil e nevoie de o abordare proprie. Asta depinde de motivele pentru care copilul nu ascultă. Luptă pentru putere? Un mod de a atrage atenția? Ce nevoie are în acest moment copilul? Dacă vom putea înțelege și satisface această nevoie, ne va fi mai ușor să ne facem ascultați.

Cărțile dumneavoastră sunt centrate pe rolul mamei. Unde îl vedeți pe tată în această poveste, care este rolul lui?
Cuvântul „mamă” poate fi înlocuit foarte simplu cu „tata”. Tot ce am spus se poate referi și la tați. Cred că, în lumea de azi, părinții au aceeași valoare și au drepturi egale.