Confesiunile scriitoarei Diana Adamek

Îmi place să scriu dimineaţa, înainte ca zgomotele de afară sau cele ale casei să se definească. Şi să nu încep o frază atunci, ci să o continui pe cea deschisă cu o zi înainte…
, singura pe care o recitesc, nu pentru a reînnoda acţiunea, ci pentru a-i simţi ritmul. Asta fiindcă înaintea cuvintelor, imaginilor, atmosferei chiar a unui text ( roman, poem sau eseu), stă, cred, o cadenţă, o dicţiune melodică.

Tot timpul cât am scris povestea lui Roro, în ciuda multor întâmplări potrivnice, am avut sentimentul că ea nu face altceva decât să urmeze un astfel de tipar, şi că drumul elefantului îmi transmite ceva la fel de simplu, dar puternic, ca o respiraţie. Nu m-am grăbit, n-am bruscat imaginile, le-am lăsat personajelor dreptul să-şi hotărască paşii, de multe ori neştiind cu o pagină înainte ce cale vor urma.

Aşa am salvat-o pe pitica Richardis din ghearele morţii, aşa i-am transmis Annei puterea de a asculta până la capăt ţipătul păunilor şi de a crede, tot până la sfârşit, în strălucirea unui simulacru, aşa am schimbat forfota lumii şi ispita unei vacanţe cu febrilitatea zilelor în care am scris, singură şi îndepărtată în acele ceasuri de orice altceva decât de această altă, mereu aceeaşi, totuşi, ordine a lumii. Care a hotărât să scriu cinci pagini într-o zi, iar alteori doar câteva rânduri în amestecul confuz al unei luni întregi, care a stârnit dragostea, patima şi, cu boala bruscă şi grea a soţului meu, moartea împreună.

Despre ce am înţeles şi cum am urmat această respiraţie a atâtor lumi şi timpuri încâlcite şi despre cum am simţit să răspund clipei, de ce am ales să aduc lângă flacăra dulce şi tristă a cuptoarelor acest personaj al meu, despre ce am mărturisit şi ce am ascuns în spatele unei prime scriituri, sper să aflaţi citind cartea.

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News