CAMELIA CAVADIA: „M-am pus pe scris și am crescut odată cu povestea”

De ce și pentru cine scrii tu?
La început am scris pentru mine. În jurnale, în scrisori, oriunde mă puteam exprima mai bine decât prin viu grai. Când m-am hotărât să scriu prima carte, am făcut-o din dorința de a încerca marea cu degetul. De a nu ajunge în punctul în care să fie prea târziu și să-mi pară rău că nici măcar n-am încercat să devin ceea ce mi-am dorit mereu.
Acum, însă, scriu și pentru mine, dar și pentru cititorii pe care i-am adunat în jurul meu. Între timp, scrisul a devenit nu numai o bucurie, o confruntare cu mine și lumea despre care scriu, ci și o necesitate. Nu pot să stau mult timp fără să scriu. Sunt neliniștită atunci când nu am un subiect la care să lucrez. Uite, de exemplu, după terminarea și apariția celei de-a treia cărți, „Purgatoriul îngerilor”, s-a întâmplat să rămân captivă în poveste și să nu mă pot gândi încă așa cum trebuie la următoarea carte, lucru pe care nu l-am simțit la celelalte. După ce am terminat de scris „Vina” și „Măștile fricii”, m-a încercat un sentiment de eliberare. Treaba mea era gata, urma de-acum să-și facă și ele treaba lor, să-și găseasă drumul în lume și să ajungă la cititori. De „Purgatoriul îngerilor” însă mă simt în continuare foarte legată, ca și când copiii aceia încă ar avea nevoie de mine. Nu știu exact ce mai am eu de făcut acum, dar o să am răbdare și o să mă apuc de următoarea carte abia atunci când vocile lor se vor liniști, când copiii nu vor mai vrea să mă țină de mână.

Ai debutat în 2015, cu Vina, dupa o îndelungată carieră în PR. Cum s-a produs declicul care te-a îndemnat să scrii acest prim roman?
Îmi doream de mult să scriu un roman, însă nu mă vedeam niciodată încercând cu adevărat să fac asta. Poate din cauza fricii de eșec, poate din cauza expunerii. Era mai degrabă un vis menit să rămână vis, într-atât de măreț mi se părea și de imposibil de materializat într-o existență pământeană. Cu toate astea, înaintarea în vârstă mi-a dat curajul pe care nu l-am avut niciodată. Pentru prima dată în viață m-am gândit la modul cât se poate de concret și de serios că n-am nimic de pierdut dacă încerc. Prin urmare, m-am pus pe scris și am crescut odată cu povestea, cu personajele, cu lumea ce prindea contur și atunci când scriam, dar și în restul timpului. Am devenit aproape obsedată de poveste, am trăit în interiorul ei, iar atunci când am terminat cartea, am avut sentimentul că am dat naștere la ceva ce exista deja într-o altă lume. Eu am fost doar mesagerul, cel care a scos la lumină povestea acelor oameni.

Au urmat încă două romane, în doar trei ani, ceea ce mi se pare un adevărat record! Cum au „curs” aceste doua cărți atât de repede?
După ce am terminat „Vina” am vrut să mă apuc de „Purgatoriul îngerilor”, dar după vreo 30 de pagini scrise am abandonat. Mi-am dat seama că nu eram încă pregătită pentru acea carte. Personajele mai aveau de crescut. Subiectul era prea amplu și mult prea important ca să dau greș cu el. Așadar, mi-am dat timp să documentez cât mai bine subiectul și să-l surprind din cât mai multe ipostaze posibile. Am renunțat pentru moment la copiii dispăruți. Nu mi-a dispărut însă și nevoia de a scrie. În plus, era important pentru mine ca după cartea de debut să-mi demonstrez că pot scrie și altceva, că nu mă opresc acolo. Subiectul din „Măștile fricii” a venit spre mine mai repede și mai ușor decât m-am așteptat. Într-o dimineață, m-am trezit cu Ema spunându-mi la ureche: „cea mai frumoasă zi din viața mea nu a fost cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci cea în care a murit tatăl meu.” Iar după asta, pur și simplu am început să brodez la povestea ei. Subiectul a curs aproape de la sine. Știam ce am de făcut și încotro ar vrea personajele să le duc. Îndată ce am terminat „Măștile fricii” am simțit nevoia să mă întorc la copiii dispăruți. Știam că nu voi avea liniște până ce nu le voi spune și lor povestea. Am lucrat foarte mult la construirea personajelor, la găsirea vocilor potrivite, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele erau voci de copii. Recunosc faptul că deseori mi-a fost greu să „trăiesc” printre personajele cărții, să povestesc tot ceea ce văd acolo, fără să simt nevoia să intervin sau pur și simplu să ies. Mă bucur însă că spunând povestea lor, am spus-o și pe a altor mii și mii de copii din întreaga lume.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Ce teme te interesează să explorezi în literatură? Care sunt obsesiile tale și cât pui din ele în literatura pe care o scrii?
Scrierile mele au o puternică încărcătură psihologică, conțin multă introspecție și au la bază o fascinație pentru sufletul omului. În opinia mea, sufletul este motricitatea ce pune în mișcare întreaga ființă, este însăși esența ei. Cred și în povestea mitului pereche despre care vorbea Platon, dar în sensul în care toate interacțiunile dintre oameni, apropierea sau depărtarea lor se datorează afinităților noastre sufletești. Iar fiecare atingere sufletească are ceva divin în ea. De parcă am fi niște stele ce încep să lumineze la potențiala lor intensitate doar când au găsit persoanele potrivite. Și nu e vorba doar de dragoste, ci și despre prietenie, despre oamenii de care ne atașăm, cei în preajma cărora ne place să trăim, cei pe care-i admirăm, pe care îi dorim în viețile noastre. Sufletele noastre ne „dictează” lângă cine vor să fie și de aceea ne simțim uneori ca trași de magnet înspre ei. În plus, cred și că mai importantă decât orice căutare a drumului către cei care ne-au fost într-un fel sau altul predestinați este înțelegerea propriei noastre ființe. „Cea mai preţioasă călătorie, spunea Mircea Eliade, este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate.” Pe tot parcursul vieții, nu încetăm să ne surprindem și să ne descoperim puțin câte puțin. Există multe momente în care experiențele pe care le trăim scot la suprafață sclipiri ale personalității noastre pe care nu ni le știam, făcându-ne să reacționăm în moduri în care nu ne vedeam în stare. Deseori suntem surprinși de ceea ce descoperim înlăuntrul nostru. Așa că nu e greu de înțeles de ce în cărțile mele sunt preocupată de „devenirea” noastră continuă, de felul în care ne schimbăm, de tot procesul în urma căruia din buni devenim răi, din prieteni dușmani, din grijulii nepăsători. Așadar, obsesiile mele sunt cele legate de transformări, de deveniri, de procese, de tocmai acest parcurs al schimbării, al declinului sau dimpotrivă, al renașterii.

Care este cel mai frumos lucru/moment spus/ petrecut legat de cărţile tale?
Au fost foarte multe, iar pentru asta le mulțumesc din tot sufletul cititorilor mei. Uneori simt că primesc înapoi mai mult decât merit. Mulțumesc, de asemenea, și oamenilor extraordinari de la editura Trei, cea la care am publicat toate cele trei romane ale mele. E cea mai potrivită echipă pentru mine, simt că nu puteam nimeri într-un loc mai bun. Mă bucur enorm de fiecare data când un cititor îmi scrie cât de mult l-au ajutat cărțile mele să înțeleagă niște lucruri petrecute în viața lui sau a altora, mă bucură orice feedback primit din partea lor și sunt foarte recunoscătoare celor care simt nevoia să-mi împărtășească experiențe asemănătoare cu cele din carte. De câteva ori am citit pe Facebook comentarii ale unor cititoare de-ale mele care scriau așa: „Camelia Cavadia este scriitoarea mea contemporană preferată” sau „Camelia Cavadia este scriitoarea sufletului meu.” Pur și simplu îmi dau lacrimile la astfel de cuvinte. Dar poate cel mai emoționant și neașteptat moment din viața mea de scriitoare rămâne acela în care am aflat că am câștigat premiul de debut și voi merge la Chambery, în Franța. Nu premiul în sine m-a bucurat, ci faptul că a fost posibil așa ceva. Abia debutasem, cartea era bine primită în țară, lucrul ăsta mă copleșea pur și simplu, iar faptul că a mai venit și această veste năucitoare m-a făcut să simt că trăiesc ceva miraculos. Până în urmă cu puțin timp, scrierea unui cărți fusese un vis pe care abia îndrăznisem să-l pun în practică, iar peste foarte puțin timp, cărțile aveau să mă poarte într-o fascinantă călătorie a lor.

Ca om de PR, ce strategii ai propune pentru autorii români pentru a fi mai vizibili și mai vânduți?
Sunt scriitori care spun că treaba lor este să scrie. Punct. Că promovarea cărților ține strict de munca oamenilor de PR și de marketing. Eu nu cred în rețete general valabile, ci în lucuri care se potrivesc fiecărui scriitor în parte. Pot să spun, însă, că dintotdeauna oamenii au fost interesați și de ceea ce stă în spatele unei cărți, de omul care a scris-o, de experiențele care l-au determinat să aștearnă acele rânduri. Poate nu degeaba una dintre întrebările pe care am primit-o cel mai des a fost legată de cât de mult din ceea ce scriu este realitate și cât este ficțiune.
Eu cred că strategiile de promovare a cărților trebuie să fie un cumul al eforturilor editurii de a face cunoscut titlul respectiv, împletit cu voința autorului de a expune anumite lucruri din experiența sa de scriitor.

O rutină/ tabiet de scris? Dimineața sau seara? Pe hârtie sau la laptop? Cât de mult rescrii?
Nu prea-mi pot permite tabieturi legate de ora la care scriu pentru că dintotdeauna am scris când am avut timp. Dar dacă ar fi să aleg, aș alege întotdeauna dimineața. Atunci am mintea limpede și sprintenă. M-am obișnuit să scriu pe laptop pentru că-mi este mult mai ușor să să șterg, să rescriu, să adaug. Nu rescriu neapărat foarte mult, dar obișnuiesc să adaug pasaje întregi, să completez mult la cel care la început a fost „scheletul” cărții.

O carte care te-a marcat în adolescență? 
„Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade. Este cartea pe care am recitit-o de cele mai multe ori. Am simțit o puternică și inexplicabilă atracție pentru această carte, căreia i-am descoperit noi și noi înțelesuri la fiecare nouă lectură în parte. Faptul că am născut-o pe fiica mea chiar în acea noapte magică m-a făcut să mă simt și mai legată de această carte.

Foto: arhiva personala

Mai multe interviuri cu scriitoare in numarul de octombrie al revistei UNICA!

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News