:contrast(8):quality(75)/https://static.unica.ro/wp-content/uploads/2010/03/E1.jpg)
Deşi lucrează la cazuri de omor, viol sau tâlhărie, criminalistul Elena Dragomir nu şi-a pierdut sensibilitatea. Află cu ce se ocupă un criminalist şi cum e acest domeniu pentru femei.
Inspectorul Elena Dragomir are 40 de ani pe care nu-i arată. Este căsătorită şi are „doi băieţi mari”, cum spune ea. Până aici nimic ieşit din comun. Ceea ce o face deosebită este meseria ei. De peste 10 ani, Elena lucrează în „poliţia albă”.
Este criminalist în cadrul Serviciului de Expertize Biocriminalistice, mai exact lucrează în laboratorul de Expertize Genetice al Institutului de Criminalistică din Poliţia Română. Deşi îşi petrece mare parte a timpului în laborator, merge şi „pe teren” pentru a preleva probe de la locul infracţiunilor.
A terminat Facultatea de Biologie, dar nu s-a gândit că o să ajungă criminalist. A aflat din întâmplare de un post scos la concurs, şi-a încercat norocul şi a reuşit. Dar asta era în 1999. Astăzi, Elena este una dintre veteranele Institutului şi a fost martoră la înfiinţarea Laboratorului de Genetică.
Căutarea indiciilor necesită atenţie maximă
„Laboratorul nostru are o activitate specială, în sensul că aici se fac identificări de persoane pe baza profilului genetic obţinut din urmele biologice, atât cele remanente la faţa locului, numite probe în litigiu, cât şi cele recoltate de la suspecţi, numite probe de referinţă”, explică Elena.
În „traducere”, Elena analizează ADN-ul găsit la locul faptei pe care îl compară cu cel obţinut de la suspecţi, pentru a vedea dacă există identitate. Biroul ei este laboratorul, în care îşi petrece majoritatea timpului.
Când colegii din ţară au nevoie de investigaţii speciale, suplimentare, este trimisă în misiune. Oricând poate să sune telefonul, chiar şi în mijlocul nopţii, iar trusa de criminalist este mereu pregătită şi gata de drum.
Ajunsă la locul faptei, Elena caută orice fel de urmă care i-ar putea fi de ajutor. În general, caută urme biologice de natură umană, de la amprente până la picături de sânge, salivă sau alte lichide corporale.
„Urmele biologice de contact nu se văd cu ochiul liber, trebuie să ai intuiţie ca să le găseşti”, explică Elena. Se încearcă refacerea traseului parcurs de infractor, începând cu poarta sau uşa locuinţei respective. Indiciile se găsesc pe clanţă, întreurpător, dar şi pe pahare, pe diverse alimente (salam, caşcaval, măr, covrig, etc.), haine cu diverse urme biologice remanente (sânge, salivă, spermă, etc). Chiar şi din celulele epiteliale rămase pe un obiect se poate obţine ADN-ul făptuitorului.
Acesta este comparat nu numai cu ADN-ul suspectului, ci şi cu cele din baza de date a Institutului de Criminalistică. Dacă suspectul a mai avut de a face cu criminaliştii, i se poate afla identitatea după un simplu fir de păr sau după o urmă de salivă.
„Activitatea de la faţa locului se desfăşoară după nişte reguli bine definite, trebuie să urmăm anumiţi paşi, respectând anumite standarde”, spune Elena. Orice pas greşit poate să distrugă sau să contamineze probele, deci să compromită întreaga anchetă.
Între film şi realitate
Tocmai de aceea, criminaliştii sunt „ambalaţi” din cap până în picioare în costum alb de unică folosinţă, cu mască, glugă şi mănuşi, exact aşa cum îi vedem la ştiri.
Cam tot ce ştim noi despre criminalişti ştim din filmele americane, aşa că am fost curioasă să aflu dacă ceea ce vedem pe ecrane corespunde cu realitatea.
„Ce vedem în filme este adevărat. Avem şi noi aparatura destul de nouă şi complexă, la un nivel apropiat de cel al americanilor”, spune Elena.
Singura diferenţă este că criminaliştii reali nu sunt mici enciclopedii ca aceia din serialul „CSI”.
La Institutul de Criminalistică, fiecare are specializarea lui. Există laboratoare de balistică, poligraf, foto-video, substanţe explozive, serologie, reconstrucţie facială şi multe altele.
„Noi suntem specializaţi pe activitati bine definite. În cadrul Laboratorului de Genetica Judiciară lucrăm într-un flux. Suntem ca într-un lanţ în care fiecare verigă este importantă”, explică Elena.
La rândul său, Institutul de Criminalistică este o verigă într-un alt lanţ, cel al investigaţiilor criminale. Elena spune că sunt multe cazuri ce nu ar putea fi rezolvate fără ajutorul unui criminalist. Ea recunoaşte că se simte frustrată atunci când, din lipsa probelor, nu poate ajuta atât cât şi-ar dori.
Cum este, pentru o femeie, să audă în fiecare zi despre crime, violuri, tâlhării? Elena recunoaşte că nu e uşor şi în primele sale zile ca criminalist a avut un şoc. Cu timpul, însă s-a obişnuit. „E şocant, dar te obişnuieşti. Totul face parte din viaţă, şi bune, şi rele, şi bucuria, şi suferinţa”, spune Elena.
Este convinsă că vorbele ei sună cam cinic, dar după ani şi ani de criminalistică a fost nevoită să se obişnuiască. Toate atrocităţile pe care le vede o fac să devină mai conştiincioasă şi să pună mai mult suflet în ceea ce face, păstrându-şi totuşi obiectivismul.
Intuiţia feminină, un atu important
La fel de greu este să te trezeşti în mijlocul nopţii cu un telefon care te cheamă la datorie, mai ales atunci când eşti mamă. „Dar când există suportul moral al partenerului de viaţă, nimic nu este imposibil. Soţul meu lucrează tot într-un domeniu asemănător, iar misiunile sunt la ordinea zilei.” A avut norocul ca băieţii ei să fie deja mari în momentul când a început să fie trimisă în misiuni, aşa că ei se descurcă singuri dacă e nevoie şi, mai mult, sunt foarte mândri de mama lor şi de meseria ei.
Odată ajunsă în laborator sau la locul unei fapte, nu mai contează pentru nimeni că este femeie. „Fac parte dintr-un colectiv unde nu este greu să fii femeie. Trebuie doar să îşi arăţi competenţele profesionale, să fii serioasă. Nu mi se pare că bărbaţii s-ar uita la noi ca şi cum am fi neajutorate. Ne desfăşurăm activitatea cot la cot cu ei. Şi bărbaţii, şi femeile au aceeaşi activitate şi răsplata este pe măsura abilităţilor, nu am simţit că ei ar fi favorizaţi.”
Pe lângă faptul că este biolog criminalist, Elena este şi poliţist şi trebuie să respecte toate regulile meseriei. Împreună cu colegii a lucrat şi la cazuri care au primit atenţia presei, dar nu are voie să spună nimic din ceea ce ştie pentru a nu pune în pericol ancheta. Mai mult, toate femeile din criminalistică sunt nevoite să participe, în mod regulat, la trageri în poligon şi să promoveze probele sportive, ca toţi ceilalţi politişti.
La serviciu, Elena se simte ca într-o adevărată familie. Având în vedere că între criminalişti există o colaborare foarte strânsă e normal să aibă o relaţie apropiată, crede ea.
Mai mult, colectivul este unul tânăr şi bine închegat. Chiar dacă se confruntă numai cu cazuri dramatice, toţi încearcă să-şi păstreze optimismul şi veselia.
În afară de optimism, o femeie criminalist trebuie să fie riguroasă, meticuloasă, serioasă, ordonată, atentă şi foarte bine pregătită profesional. Dar una din cele mai importante calităţi este intuiţia, iar Elena se mândreşte cu faptul că intuiţia femină a ajutat-o să descopere urme care în anumite situaţii ar fi putut rămâne neobservate.
Iată că a fi femeie este şi un atu în lumea criminalisticii, chiar dacă nu e uşor să intri într-o casă şi să vezi haine pline de sânge, arme sau femei agresate.
După fiecare eveniment tragic la care lucrează, Elena are câteva zile de „meditaţie” în care, fără să vrea, capătă preocupari fiolosofice. „Îmi pun nişte întrebări existenţiale. Ce e viaţa? Ce e omul? Fără să vrem devenim meditativi.”
Deşi nevoite să se obişnuiască cu privelişti nu tocmai plăcute, femeile criminalist nu şi-au pierdut graţia şi delicateţea. Meseria le obligă să fie şi puternice, şi sensibile pentru că la locul investigării unei crime nu au voie să-şi piardă cumpătul, ci trebuie să dovedească întreaga măsură a pregătirii lor profesionale.
Femeia criminalist, mamă, soţie, fiică, prietenă, rămâne în primul rând un reper de profesionalism în lupta continuă a poliţiştilor pentru siguranţa semenilor.
Foto: arhivă personală
Urmărește-ne pe :contrast(8):quality(75)/https://pasalau1.dev.unica.ro/wp-content/plugins/rro-feed/no-picture.jpg)
;'%3E%3C/svg%3E)
