Augusta Lazarov: "Învățarea nu e unidirecțională, doar de la părinte la copil"

Augusta Lazarov: „Învățarea nu e unidirecțională, doar de la părinte la copil”

Copilăria copiilor noștri nu seamănă deloc cu a noastră, a celor născuți prin anii ’70. Pentru că majoritatea dintre noi devenim părinți în jurul vârstei de 35 de ani, adică mai mult cu 10 ani decât cea la care părinții noștri ne aveau pe noi bebeluși.

Noi suntem și mai precauți, dar și mai dornici de a le oferi independența urmașilor noștri. Și avem cu mult mai multe posibilități de accesare a unor informații parentale, din care să alegem cea mai bună versiune pentru familia și copiii noștri.

Atunci, prin anii ’80, mergeam la mare cu părinții în mașini fără aer condiționat, fără centuri de siguranță, fără airbaguri, fără blocaje la uși de la șofer, fără scaune speciale sau „înălțătoare“ și fără parasolare cu Micky sau Elsa lipite cu ventuze pe geamurile din spate.

Atunci stăteam la cort în vacanța de vară la mare. Ajungeam pe plaja de la Năvodari înainte de răsăritul soarelui și, până ne trezeam noi, copiii, adormiți pe bancheta din spate, tata și mama reușeau să monteze ditai cortul cu tot cu perdeluțe la ferestruicile de plastic transparent.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Eu eram îngrozită la gândul că vreun păianjen sau gândăcel de nisip putea să ajungă în sacul meu de dormit, dar ni se spunea că nu există acest pericol. Până când chiar am găsit o furnică plimbându-se agale pe peretele interior al cortului. Și ce? E și ea o ființă, n-o să pățești nimic. OK! Și asta era tot, viața mergea liniștită mai departe, cu vreo jumătate de noapte albă pentru mine, cercetând speriată la lumina lunii care răzbătea prin foaia de cort dacă vreun miriapod încerca să viziteze spațiul care-mi fusese dedicat.

Nu exista cremă cu protecție solară. Pielea îmi devenea arămie chiar de a doua zi după sosirea la mare. Iar dacă îi spuneam mamei că mă „ține“ un pic spatele, îmi dădea cu iaurt și totul trecea ca prin minune. Nu purtam nici șepci și nici pălăriuțe de soare, habar n-am de ce, și chiar nu înțeleg cum de nu făceam insolație! Nu existau umbrele de stuf sau de pânză, nici șezlonguri de închiriat. Mergeam noi de acasă cu câte o umbreluță, cearșafuri și chiar pat pliant. Cât era ziua de lungă, distracția noastră, a copiilor, era să ne alergăm pe plajă, să facem castele de nisip, să adunăm scoici sau să stăm în apă până ni se învinețeau buzele și se „murau“ degetele. Acum sacoșele părinților sunt doldora de gadgeturi ambalate cât mai ermetic cu tot felul de carcase, împotriva apei și a nisipului, plus baterii mobile care trebuie să fie încărcate „ochi“.

Când am învățat alfabetul în clasa întâi, îmi amintesc că litera Q era asociată cuvântului quintal (100 kg). Zilele trecute am avut surpriza să descopăr împreună cu Luca, fiul meu de 5 ani, care se pregătește de ceea ce numim „clasa pregătitoare“ (!), că aceeași literă e asociată într-un poster-alfabet cuvântului quasar (mărturisesc că am căutat în dicționar definiția: nucleu galactic activ îndepărtat, care emite enorme cantități de energie)!

În școala primară și gimnazială ieșeam în pauza mare să ne cumpărăm batoane cu mac, eugenii sau cornuri umplute cu gem, depinde ce avea doamna de la chioșcul din colț, de fapt, „la pâine“. Acum aflu că elevii conectați on-line își comandă din timpul orelor de pe telefoanele mobile mâncarea care li se livrează la poarta școlii, de unde portarul sau bodyguardul le-o aduce pe holul școlii în pauză, când se face un fel de minipicnic pe băncile din clasă sau în curte, dacă e frumos afară. Woooow!

Citește și – Stela Toderașcu, coaching de carieră: „În cazul unei schimbări majore, mulți oameni rămân blocați în starea inițială”

Mă bucur enorm când Luca începe să adune pietricele de toate mărimile în timpul plimbărilor de prânz, pentru ca mai apoi, la întoarcerea acasă, să le spălăm bine cu săpun, după care să le pictăm amândoi cu acuarele, să le desenăm cu carioci și să le păstrăm așa ca pe niște „pietre nestemate“. Când îi resping vreo piatră spartă sau prea banală după gustul meu, mă ceartă în stilul lui supercomic: „Mami, de ce voi, oamenii adulți (el e un om-copil, după propria exprimare) nu vreți să înțelegeți că se pot face lucruri frumoase și din gunoi?!“ Și accept înțelepciunea noii generații, pentru că e sănătoasă. Învățarea nu e unidirecțională, doar de la părinte la copil.

Orice accesorii ar avea, copilăria a fost și va fi veșnic frumoasă, în orice timpuri ar fi trăită, așa cum și Benigni a conturat-o în „La vita è bella“. Copilăria e fericită prin esența ei, fiind trăită când ești copil, când ești o minune care începe să răsară, să crească și să se dezvolte, când te formezi ca OM. „Oamenii adulți“ au ca datorie de onoare, ca misiune obligatorie, să facă fericită copilăria copiilor din generațiile următoare.