Jurnalul Iuliei (38) – Dacă nu doare, nu e iubire?

Odată cu primele zile petrecute la grădiniţă, deci pe la vârstă de aproximativ 4-5 ani suntem învăţate că atunci când un băiat ne place el se va comportă fix ca şi când de fapt ne urăşte…
– ne chinuie, ne trage de păr, ne mai da un şut în fund cândare ocazia, ne vorbeşte urât sau râde de noi.

Culmea, picăm în plasă şi deşi visam la perfectul Făt Frumos încă de pe la 3 ani, micul imbecil care se comportă cu noi că pe front, ne flatează şi ne încânta.
15-25 de ani mai târziu, pentru multe dintre noi relaţiile cu bărbaţii au cam aceleaşi date ale problemei: ei ne cam chinuie şi noi suportăm cu stoicism…în numele iubirii. 

Că suntem proiectate genetic să suferim şi să jelim mai mult decât bărbaţii, că ne e frică de singurătate (statisticile demografice arată că suntem ceva mai multe pe această planetă) şi e greu să găseşti un bărbat alături de care să te simţi împlinită (se ştie, ăia buni ori sunt luaţi ori sunt gay), nu ştiu, însă sunt convinsă că tare ne mai place să ne complăcem în situaţii şi în relaţii în care fericirea se da cu porţia şi se plăteşte cam scump.

Până la urmă majoritatea dintre noi preferăm băieţii răi, nicidecum pămpălăii, iar relaţiile fără niciun norişor pe cer (incertitudini, aşteptări, frământări sau certuri) parcă nu au farmec, aşa că efectele negative nu ar trebui să ne surprindă… însă totuşi când prea multă suferinţa deja nu mai e iubire ci e un chin la care te supui voit? Când e cazul să spui stop şi să renunţi la el, pentru a te iubi mai mult pe tine?

În cazul bărbaţilor, muuult mai egoişti, cel puţin din punctul meu de vedere, lucurile sunt simple. Ei au o limită de suportabilitate pe care nu o ating niciodată. E suficient să greşeşti în faţa lor de câteva ori, sau să aibă impresia că ai greşit, pentru ca ei să identifice problema apoi să refuze să îşi mai bată capul cu ea (problema) sau cu tine.

 În cazul nostru însă, lucurile se complică. În primul rând, facem prostia fatală să spunem şi să credem că în dragoste nu există orgolii. Apoi, limită suportabilităţii, pentru noi, parcă nu s-a inventat. După ce se umple paharul, poate să dea pe afară mult şi bine, pentru că întotdeauna găsim o explicaţie sau o motivaţie care ne determină să continuăm într-o poveste nu tocmai fericită.

Adevarul e că de multe ori ne place să ne minţim singure şi să ne complacem în situaţii pe care dacă le-am vedea sau auzi la alţii cu siguranţă am avea ceva de obiectat.

Suntem femei frumoase, deştepte, independente financiar, cu educaţie şi carieră, dar acceptăm violenţa fizică sau verbală, acceptăm indiferenţa, minciuna sau egoismul, inchidem ochii atunci când suntem înşelate şi tolerăm situaţii de tipul triunghiului amoros… doar pentru că ne e frică de singurătate şi doar pentru că existe şi momente în care poţi spune, „uite măi, mă iubeşte”?
 

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News