Interviu cu Lia Bugnar: „Pentru iubire, trebuie doi (măcar)”

Joacă teatru, scrie și regizează. De fapt, cel mai mult scrie, dar dacă ar fi să aleagă ceva, ar alege actoria. Am încercat să-i facem o fișă de personaj Liei Bugnar (45 ani), probabil cel mai cunoscut dramaturg contemporan „made in Romania”.
Unsprezece piese ale Liei se joacă în acest moment în București și în țară, ceea ce, trebuie să recunoașteți, este o performanță!  De la teatre independente (Green Hours, Godot Café sau Teatrul Elisabeta), până la teatre mari de stat, precum TNB  sau Teatrul  Național din Sibiu, piesele pline de umor, uneori amar, dar și de emoție, ale Liei Bugnar s-au bucurat de mare succes  de public.

„Prin venele mele curg covrigi și rații de ulei și zahăr”, spuneai într-un interviu, despre copilăria ta. Povestește-ne puțin despre ea și despre momentul în care te-ai decis să te îndrepți spre teatru.
Copilăria mea seamănă cu a multor copii care s-au născut pe vremea comunismului și au apucat să fie și elevi tot atunci. |n Balta Albă, unde am crescut eu, nu eram cu nimic ieșită din turmă. Cei mai mulți dintre noi aveam părinți care nu prea se înțelegeau. Nu-i o coincidență de neexplicat. Mai pe scurt, nu prea era distractiv acasă, așa că fiecare dintre noi supraviețuia cum putea. Eu, de exemplu, evadam în treaba asta cu teatrul. Scriam niște sketch-uri, îmi distribuiam prietenele în ele, îmi dădeam și mie invariabil rolul principal și dup-aia le jucam pe la serbările de la școală. {i ziceam într-una că eu o să fiu actriță. Dar n-aș lua asta ca pe vreun semn de vocație. Mare parte dintre copii spuneau că vor să fie actori. Era și normal. |n griul care ne înconjura, actorul părea un om pe care îl iubește și-l admiră toată lumea, un om bogat, un om care se distrează de dimineață pînă seara, un om cu multe haine din străinătate, un om mai liber decât restul omenirii.
De text la punere în scenă e cale lungă… Cum e în realitate și cum ar trebui să fie, ideal, relația dramaturg-regizor-actor?
La mine e cale foarte scurtă de la text la punere în scenă. Teatrele independente au mereu ușa deschisă pentru mine. Și Voicu Rădescu (Green Hours), și Geo Remeș (Godot Café) sunt oameni care au încredere în ce fac și au curaj oricând să-mi dea un cec în alb, metaforic vorbind. Despre relația regizor-dramaturg, dat fiind că eu sunt și unul și altul, relația mea cu mine e una bună, n-am de gînd să mă cert cu mine din cauza unui spectacol. Cît despre actori…  am cu ei raporturi foarte aproape de ceea ce numim „iubire”. Pe cei mai mulți dintre ei îi „aproape-iubesc”.
Ce fel de povești preferă publicul de azi? Care e rețeta unui spectacol de succes?
Habar n-am. Dacă ar exista o rețeta, n-ar mai fi rateuri, nu? Asta-i poanta, că nu știi niciodată care-i rețeta. Bâjbâi. Mergi pe sârmă. Intuiești, riști, te arunci de parcă ai avea plasă de prindere dedesubt, când, de fapt, nu ai.
Dar rețeta unei relații/ iubiri perfecte? Unde greșim cel mai mult atunci când iubim?
De unde, păcatele mele, să știu eu? Tocmai am divorțat. Nu sînt un exemplu de găsitor de formule magice. Oricum, iubirea unilaterală n-ar trebui să se cheme iubire. Ar trebui să existe alt cuvânt pentru asta. Obsesie, încăpățânare, ambiție, dar nu iubire. Pentru iubire trebuie doi (măcar). Dacă numărăm și vedem că nu suntem doi, e bine să plecăm de la locul faptei, ca să salvăm timp și nervi.
Ce crezi ca ai face dacă nu ai face teatru?
Nu știu. Ceva tot cu cuvinte multe. N-am idee ce. Dar cu cuvinte. Poate să conving oamenii să ceva. Nu știu să ce. Dar să-i conving, în orice caz. Dacă ai fi fost întrebată, înainte de a veni pe lume, ai fi ales să vii la această „petrecere” pe care o trăim cu toții? Nu prea cred. Am senzația că supraevaluăm ideea de viață și subevaluăm etapele de dinainte și de după ea. Eu simt că „anticamera”  vieții e ceva destul de confortabil. Probabil că nu rămânem acolo, pentru că așa suntem noi, oamenii, căutăm complicațiile cu lumânarea. Care e cea mai bună parte a vieții, dar cea mai rea? Cea mai bună, de fapt, singura bună, e iubirea.
Cea mai rea? Neputința. Omul are mult mai multe neputințe decât putințe. {tiu că mama mea o să moară și nu pot să fac nimic să nu se întâmple asta. E sănătoasă tun, slavă Domnului, dar știu că așa se va întîmpla, că așa sunt organizate lucrurile. Moartea e singura treaba care i-a reușit lui Dumnezeu chiar mai rău decît viața.
Ar trebui arta – teatrul – să fie implicat social, să aibă mesaj, să militeze pentru ceva, să încerce să schimbe lumea?
Nu știu. Unii zic că, fără asta, nici nu merită să faci teatru. Eu zic că nu în ordinea asta vin lucrurile. Eu scriu ce simt să scriu. Dacă se întâmplă că treaba aia să aibă și mesaj social, cu atît mai bine. Dar, dacă m-aș apuca să scriu cu intenția mesajului, ar fi, în cazul meu, ceva forțat, neorganic. Cît despre schimbatul lumii… am rezerve. Daca „Furtuna” lui Shakespeare n-a schimbat lumea, o s-o schimbe o piesă de la Godot? Pe bune… Și se pare că mediul virtual vine la pachet cu relativizarea valorilor? Mediul virtual face praf bunul simț acolo unde bunul simț e firav. Dacă un om e frumos, nu se va urâți de la internet.
Tu ce relație ai cu acest mediu?
Îl folosesc că să-mi promovez spectacolele. Mulți dintre spectatorii noștri află de noi de pe net.
Te interesează că subiect pentru un spectacol?
În sine, nu. Dar am spectacole în care ating tangențial subiectul asta. Nu înseamnă că, dacă mă lovește într-o bună zi inspirația, n-o să scriu despre asta.
Citeste interviul integral in editia de iunie a revistei UNICA, la chioscurile de presa din 23 mai!
 

gsp.ro

Anamaria Prodan a pozat fără haine pentru cel mai nou proiect » Iubitul ei, Ronald Gavril, a reacționat imediat

Urmărește-ne pe Google News