Atelofobia - frica de imperfecţiune | Sănătate

Atelofobia – frica de imperfecţiune

De Revista Unica, pe Joi, 22 martie 2012, 04:35

Sănătate

Să îţi stabileşti standarde înalte e de dorit. Să nu poţi să le flexibilizezi atunci când sunt prea înalte, e doar trist şi prea puţin util. Vorbim despre atelofobie sau frica de imperfecţiune.
Tuturor ne place să credem despre noi că suntem buni, pricepuţi la ceva, că avem abilităţi şi poate chiar talente. Ceea ce, de cele mai multe ori, este şi adevărat. Însă, la fel de bine, există şi persoane aşa-numite perfecţioniste, care parcă se hrănesc din nevoia de a face totul la standarde înalte; chit că e vorba de aranjat salamul pentru musafiri pe un platou sau de un proiect pe care îl coordonează la serviciu, sarcina primeşte la fel de multă atenţie, dedicare şi importanţă din partea unei asemenea persoane. Dar atelofobia este mult mai serioasă decât o tendinţă spre perfecţionism.

Atelo… cum?

Atelofobia este, pe româneşte, frica de imperfecţiune. În greceşte, provine de la „atelos“ care înseamnă „imperfect“ şi „phobia“ care înseamnă „fobie“. Este o tulburare care face parte din gama tulburărilor obsesiv-compulsive. Aceste tulburări de comportament se referă la acţiuni repetitive, de natură a linişti anxietatea provocată de gânduri obsesive, de genul „dacă nu verific de 15 ori că am încuiat uşa, se va întâmpla ceva rău“. Atunci când acţiunea sau acţiunile obsesiv-compulsive ocupă peste o oră pe zi şi împiedică funcţionalitatea normală a persoanei, putem vorbi de tulburare obsesiv-compulsivă. Aşadar, atelofobia este o „subspecie“ a unor comportamente obsesiv-compulsive. Ea vizează teama de imperfecţiune. Persoana afectată de atelofobie va trece, aşadar, toate activităţile pe care le face prin filtrul critic propriu, un filtru critic care este foarte puternic. E specific pentru o persoană care suferă de atelofobie să verifice de multe ori şi să reverifice rezultatul unei acţiuni care a fost dusă până la capăt şi care, în ochii altora, pare deja desăvârşită. Ceea ce-l determină pe cel care suferă de atelofobie să tot verifice nu este neapărat calitatea rezultatului în sine, ci teama de a nu fi considerat altceva decât o persoană care gândeşte, acţionează şi, în esenţă este perfectă. Tipic pentru atelofobi este şi un nivel mare de anxietate, manifestat prin excitabilitate crescută – sunt parcă tot timpul în priză, fac ceva, sunt alerţi, neliniştiţi, sar ca arşi dacă se sperie. Dacă vrei o imagine mai plastică, persoanele anxioase au mereu o stare de spirit asemănătoare unui arc aflat în tensiune – adică gata mereu să sară. Nu e puţin probabil ca atelofobii să aibă dificultăţi de somn, în special insomnii. La fel, le este aproape imposibil (şi, dacă se insistă, chiar dureros) să încerce să se relaxeze, chiar şi preţ de câteva momente. Presiunea de a continua activitatea până când rezultatul acesteia va fi perfect e prea mare pentru a se putea opri.

În spatele simptomului

… se ascunde frica. Teama de a fi perceput ca altceva decât un om perfect este generatoare de astfel de comportamente care au ca urmare imposibilitatea menţinerii unor relaţii sociale normale. Cine ar putea înţelege o astfel de tendinţă şi ar putea trăi cu ea? În fond, nici persoanele afectate de această fobie nu pot trăi cu ea uşor. Până la urmă, persoanele care suferă de atelofobie nu pot duce la capăt activităţi decât cu un consum foarte mare de energie şi de timp, ceea ce face aproape imposibilă şi activitatea profesională în orice domeniu.
Culmea, cea mai mare teamă a acestor persoane (aceea de a nu fi perfecte) le împinge exact către a fi nefuncţionale şi a nu putea duce o sarcină până la capăt din cauza nevoii obsesive de reverificare. Este de-a dreptul ironic cum cineva care vrea cu orice preţ să fie perfect nu poate termina, totuşi, o activitate într-un timp eficient. Problema de bază nefiind neapărat timpul în care termină activitatea respectivă, ci felul în care o duce la capăt sau, mai degrabă, efortul energetic depus. E tipic pentru cei care suferă de atelofobie să nu poată desfăşura activităţi simple precum mâncatul, vorbitul în faţa altora – de teama de a nu fi percepuţi alt fel decât perfecţi, de frica de a nu fi judecaţi, de a nu fi consideraţi imperfecţi, adică nedemni de aprecierea şi iubirea celor din jur.

Teama este atât de prezentă, încât face dificilă, dacă nu imposibilă, predarea unei lucrări, a unui raport sau a oricărui produs al activităţii individuale unei autorităţi evaluative sau unui public. Probabil că de lucru în echipă nici nu poate fi vorba pentru un atelofob; astfel de sarcini sau contexte sunt respinse de la început, fără drept de apel.

Dacă am şi eu asta?

La un nivel mai profund, este teama de respingere din partea celorlalţi dacă, cumva, cineva ar afla vreodată că ei nu sunt perfecţi. Teama de respingere este o teamă profundă, cu origini în copilărie. Ea se manifestă atunci când copilul poate simţi într-un fel sau altul respingerea din partea părinţilor lui. Sentimentul că e nedemn de iubirea părinţilor lui, o educaţie mai degrabă rigidă şi scolastică pot fi tot atâţia factori care contribuie la instalarea unei astfel de tulburări.
Pusă în această lumină, poate să pară destul de posibil să te afecteze, nu-i aşa? Totuşi, tulburarea echilibrului psihic nu se instalează oricum şi oriunde. Există nişte condiţii, între care factorul genetic pare a avea o greutate semnificativă. Aşa că, e mai sigur să lăsăm diagnosticarea pe seama specialiştilor. În cazul în care ţi se pare că întruneşti aceste semne şi că se manifestă la o intensitate mare, care nu poate fi oprită, atunci e recomandabilă o vizită la un specialist psiholog.

Ceea ce poate face terapia în cazul atelofobiei este o acomodare cu simptomul, adică acceptarea faptului că tendinţa spre perfecţiune este mai degrabă deconstructivă. Adesea, se foloseşte medicaţie pentru patologia anxioasă, pentru a putea permite relaxarea şi chiar îmbunătăţirea aspectelor legate de somn ale persoanei afectate de atelofobie. Î
n paralel, terapia ajută la restabilirea echilibrului pierdut în viaţa pacientului. Scopul final al terapiei fiind resemnificarea tendinţei spre perfecţiune într-un sens pozitiv şi cu care pacientul poate să trăiască fără presiune. Se stimulează şi se creşte spiritul de competiţie deja existent, însă este orientat în exterior de data aceasta şi se urmăreşte stimularea potenţialului creativ. De asemenea, în terapia atelofobiei se poate urmări şi creşterea sentimentului de mulţumire de sine, acceptarea realizărilor şi reuşitelor personale.
Nu în ultimul rând, se recurge şi la clarificarea criteriilor de performanţă generale – ceea ce lumea consideră a fi o treabă bine făcută, în contrast cu standardele exagerate de perfecţiune impuse de tulburarea atelofobică.
Foto: Shutterstock