Îmi plac rochiile şi fustele. Şi taioarele.

Îmi imaginez cum cobor pe o straduţă antică, din Italia, spre plajă, cu un pas elastic, săltat, trupu-mi fremătând suplu sub razele blânde ale unui soare timid.
Sunt îmbrăcat cu o rochie de şifon alb, alb imaculat. Nu eu personal îmi imaginez asta. Creierul meu, perversul.

Nimic nu-l împiedică pe creierul meu, care ştie mai bine decât oricine că sunt un gras heterosexual, să-şi inchipuie cum mi-ar sta mie într-o rochie virginală. Şi nu că ar fi un creier tâmpit. Deloc. Funcţionează foarte bine, numai că îmi mai face astfel de surprize.

Vă spun asta pentru că ştiu că vă întrebaţi zi de zi, ceas de ceas ce gândim noi bărbaţii. Sunt primul care vă spune adevărul. Ceilalţi mint. De fapt, noi bărbaţii suntem niste imbecili şi nişte perversi. Mă rog, creierele noastre. Noi suntem simpatici.

Creierul meu descreierat vrea să mă îmbrac în rochii. El ştie că aş arăta mai mult decât ridicol. Poate de-asta şi vrea, pentru că ştie foarte bine că nu am niciun fel de înclinaţii spre travestire, cu toate că activitatea mea profesională de acum e un total travesti.

Mă surprinde că nu ma vrea încălţat cu pantofi roşii, cu toc, ci cu nişte botine din piele. Mă gândesc că poate mi-ar sta mai bine în rochia aia albă, cu nişte pantofi cu toc. Poate m-ar mai înălţa. Poate mi-ar contura puţin fundul amorf, obez. Voi cu siguranţă mă înţelegeţi, dragelor.

Cum arată concurentele de la Survivor nemachiate. Imagini neretușate, în care apar sută la sută naturale / GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

Şi nu înteleg de unde până unde alb. Albul nu îngraşă? De ce nu în negru ? Ok, să zicem că e prea funerar. Atunci, în roşu. Eu, într-o rochie roşie, mulată şi în acelaşi timp vaporoasă, cu volane, dar simplă, dreaptă dar clopot, drapată pe umeri, dar care în acelaşi timp îmi lasă spatele gol, de mi se vad coşurile aranjate după un model bizar.

La birou, creierul meu m-ar vrea dichisit, cu un taior negru cu picaţele albe, gen Betty la Fea. Cu mărgele roşii, mari, din pietre „sută la sută na-tu-raa-leee”. Uitând că fusta ar trebui să mi-o crap în atâtea locuri ca să încap în ea încât aş fi mai degrabă îmbrăcat în franjuri.

Deşi mă şochează uneori fanteziile de travestit ale creierului meu, mă bucur totuşi ca are stil. Ar fi putut să fie o piţipoancă, să-şi imagineze că mă îmbracă în ciorapi de plasă, fustă de piele, îmi face injecţii cu botox şi mă scoate la produs prin cluburi. Asta mi-ar mai fi lipsit.

Nu ştiu dacă şi bărbaţii voştri au astfel de fantezii cu rochii şi fuste, dar cred ca ar fi mai bine să-i întrebaţi. Îi descoaseţi voi, ştiu că vă pricepeţi extrem de bine la descusut. Atât de mult ne descoaseţi, încât de multe ori ne simţim în faţa voastră goi, dezbracaţi de orice rezistenţă.

Nu ştiu ce părere aveţi despre perversiunile din mintea trogloditului de creier al meu. Poate că ar trebui să mă înrolez în armata ? Sau să-mi iau o rochie ?