De ce? Etapa prin care trece orice copil

De Amalia Enache, pe

Orice părinte știe că cei mici trec prin această etapă, a lui „de ce”. Un șir lung de întrebări despre orice. De ce miaună pisica? De ce e cerul albastru? De ce e oul oval? De ce dormim? De ce au corpuri diferite băieții și fetele? De ce, de ce, de ce.

Cele mai evidente lucruri, pentru noi adulții, sunt necunoscute încă pentru copii. Care au deplină încredere în noi, cei care, în mintea lor, le știm pe toate și le știm bine. Câțiva dintre adulți răspund cu răbdare, alții răspund vag, în doi peri, plictisiți, enervați, poate chiar confuzi ei înșiși despre posibilul răspuns, iar prea mulți ignoră cu totul întrebările sâcâitoare. Pare că oricum copiii nu ascultă și răspunsul, că ne răcim gura degeaba. Copiii n-au decât să descopere singuri răspunsurile la toate, la momentul potrivit.

Când copiii nu mai întreabă DE CE?

Felul în care ne „abandonăm” copiii are diverse forme mult mai rafinate decât acela al părinților care ajung să-și lase copiii în grija altora, iar abandonul se întinde ca o lavă, ușor-ușor, pe parcursul întregii lor vieții.

Da, când nu le auzim întrebările, chiar și pe cele nespuse, îi abandonăm deja puțin câte puțin pe copiii noștri. Care își pierd această încredere, la început oarbă, că noi, părinții, vom fi alături de ei în orice circumstanță. Adesea, până la adolescență, s-au dezobișnuit cu totul să ne mai „deranjeze” cu întrebările lor pe care am avut atâta grijă să le considerăm prostești, inutile, obositoare.

Știu deja în sinea lor că le vor fi respinse curiozitățile, că le vor fi bagatelizate, că vor fi expediați rapid, neauziți, neînțeleși. Ei nu vor mai întreba, arareori adulții vor avea ei înșiși vreo inițiativă să înceapă o discuție, cu atât mai mult una intimă, delicată, „jenantă”. Părinții nu au, la rândul lor, niciun exercițiu de a purta conversații intime. Nu au avut parte de așa ceva de la părinții lor, nu au parte nici măcar între ei, adulții.

Peste acest subiect păstrăm becul stins. O pană de curent generalizată peste o țară-ntreagă. Acea țară care e pe locul al doilea în Uniunea Europeană la sarcini, duse la capăt sau întrerupte, în rândul minorelor.

Citește și: Lavinia Petrea: Vreau să cresc copii independenți!

Prezența tehnologiei în viața copiilor

Dragostea durează trei ani. Sau dragostea începe după trei ani de relație?!

Cum îi putem face pe tineri interesați de artă?

Educația sexuală în școli

Așadar nu cred în argumentul celor care, când vine vorba de educație sexuală în școli, pretind că nu e cazul, pentru că de asta se ocupă fiecare familie în parte la ea acasă. Pe bune?! În România? Câte dintre familii au exercițiul dialogului cu oricine despre sexualitate, darămite cu copiii?!

Am bifat cumva cu bine în familiile românești în ansamblul lor, de la sate până la periferiile orașelor mici de provincie și apoi în centrul orașelor mari toate celelalte informații elementare, de la spălatul pe dinți până la pericolele drogurilor astfel încât să avem această încredere oarbă că nu e nevoie de educație intimă în afara celei oferite acasă?! Într-o societate care condamnă o minoră victimă a unui viol în grup, că sigur a făcut ea ceva greșit, sigur e ceva de schimbat în mentalitatea colectivă.

De ce să nu ascultăm psihologii, care să ne sfătuiască ce vârstă e potrivită pentru fiecare dintre diversele informații despre corpul uman, despre menstruație, despre igiena intimă, despre dorințe, despre dreptul lui „nu”, despre cum „nu înseamnă întotdeauna nu”? De ce să nu ne uităm cinstit peste realitatea înconjurătoare, peste destinele frânte de abuzuri sexuale, pentru că pur și simplu credem că, dacă lăsăm becul stins, ceea ce se întâmplă așa, pe întuneric, nu își are rost în diversele roluri pe care le jucăm în societate la lumina zilei?!

De unde vine rezistența

Mă întreb însă mereu de unde vine atâta rezistență. Atâta opoziție constantă la ideea de educație sexuală. Nu poate să vină de altundeva decât dintr-o mare frică. Rușinea și frica învăluie ca o pânză invizibilă întreg subiectul sexualității.

Fetele sunt sfătuite să păstreze aparențele în ochii lumii chiar și când sunt abuzate. E mai mare rușinea familiei față de ceilalți decât e durerea propriului copil. E mai vizibilă frica de consecințe legate de oprobriul popular decât ochiul vânăt.

Să se simtă bine fetele e oricum exclus, la o adică. Plăcerea e confundată cu perversiunea, pentru că informațiile rostite sună rușinos. Nu uitați că, dacă educația sexuală ar fi predată, am afla cu toții care sunt informațiile despre care s-ar vorbi la acele ore. Ele ar fi publice, aceleași pentru toată generația de copii.

Câtă vreme ce se întâmplă pe lângă, ce ajunge azi sporadic și din te miri ce surse la urechile copiilor e complet incontrolabil și dubios. Numai cu o analiză serioasă și profundă în rândul copiilor mai mari și adolescenților putem să avem cu adevărat idee unde ne aflăm și ce putem îndrepta. Între abstinența predicată de o tabără și aprinderea bruscă a becului peste toate informațiile ținute atâta vreme în întuneric sigur poate să existe o cale de mijloc.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

Google News Urmărește-ne pe Google News

Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!
Abonează-te la newsletter